Micul prinţ al României

"Stăpân" peste un domeniu boieresc de zeci de hectare. Locuind într-un palat ca în poveşti, pe o gură de rai mărginită de păduri seculare. Respirând în raiul vulpilor şi al lupilor ce se apropiau iarna de geam, jucându-se. Se întâmpla acum mai bine de jumătate de veac, când au fost naţionalizate toate proprietăţile importante. Şi cona­cul de la Cepleniţa. Un teren ideal pentru a-ţi petrece copilăria... Fiul de învăţător, Bogdan Bârzu a devenit acolo un fel de "micul prinţ al României"

O curte largă, lungă cât se întindeau sus, în "co­tloane", gurile de pod ale celor 36 de camere, loc ce-i servea drept "aliniament" pentru bătăliile pe care le ducea cu tovarăşii de joacă. Fiul de învăţător, Bogdan Bârzu a devenit acolo un fel de "micul prinţ al României". A locuit cu familia sa (tatăl său fiind director de şcoală) în mica localitate rurală Cepleniţa (Iaşi), la conacul Cantacuzino aflat ultima oară în stăpânirea familiei Zarifopol, fiind apoi rechiziţionat de comunişti la câţiva ani după schimbarea regimului.

Un loc cum nu se poate mai bun pentru a te juca de-a v-aţi ascunselea, de exemplu. Îi dădeau ghes întunecimile "pline de stafii" ale podului şi-i plăcea ca peste drum, la biserica conacului, să se ascundă în spatele mormintelor boierilor. Un conac împrejmuit de ziduri groase, ca de cetate, şi un copil stăpân peste cerul în care-şi făceau veacul vulturii.

IMPERIUL FERICIRII
Îi vedea cum despart văzduhul cu pâlpâiri de aripă. Sau cum cântau seara bufniţele în pădurile ce înconjurau conacul străjuit de copaci mai groşi de un stat de om. De aceea le şi spune păduri seculare. "Aveau vreo doi metri în diametru şi vreo 20-30 m înălţime. Erau imenşi". Copilul a locuit cu părinţii la conac imediat după ce respectabila familie Zarifopol a fost nevoită să plece, odată cu confiscarea gospodăriei de către comunişti. Se întâmpla acum mai bine de jumătate de veac, când au fost naţionalizate toate proprietăţile importante. Şi conacul de la Cepleniţa, evident. Un imperiu al fericirii care s-a transformat, la propriu, în cenuşă abia acum, după Revoluţie. Localnicii l-au pus cu totul la pământ cu complicitatea prima­rilor care s-au succedat rând pe rând după 1989. Unii ţărani din Cepleniţa îşi aduc aminte şi astăzi că doamna Eliza, ultima boieroaică, cum îi spuneau sătenii, încă a mai trecut pe acolo în primii ani după preluarea puterii de comunişti. Iubea tare mult grădina. Fami­lia Bârzu a ajuns aici în anii ‘50. S-au trezit deodată într-o împărăţie nesfârşită, strânsă între ziduri groase, ca de cetate, ce a servit şi drept loc de cămin cultu­ral sau de desfăşurare a taberelor pentru pionieri. Povestea anilor petrecuţi aici o aflăm chiar de la domnul Bogdan Bârzu, astăzi un respectabil cadru didactic, cu părul alb, nins de neastâmpărul nepoţilor ce-i caută în vis fosta-i "cetate"...

Bunicul său l-a cunoscut foarte bine pe Creangă, căruia i-a fost mai întâi elev, apoi coleg la şcoală. "Îmi povestea cum îi altoia pe copiii mai puturoşi", spune bărbatul. Sus, în balconul conacului (ce se vede într-una din imagini), obişnuia să bea boierul cafeaua uneori însoţit de un sătean de încredere, care a venit după aceea şi a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său. "Ţin minte un bătrân care se numea Teşu şi era trecut la chia­buri. El avea acces la boieroaică, fiind un ţăran foarte avut. De asta el era catalogat drept chiabur şi era privit cu oarecare antipatie. Dar tata se înţelegea bine cu el, chiar ne vizita. Mi-amintesc că i-a zis tatei: «mata eşti membru de partid, n-ai voie să mă primeşti pe balcon, boieroaica mă primea pe balcon la o cafea». Iar tata i-a răspuns pe dată «hai că te primesc şi eu la cafea». Moş Teşu avea o mustaţa de modă veche, pe care o tot întorcea şi zicea: «Eh, domn' director, ce frumuşaţă era pe-aicea». Aşa spunea moşul uitându-se de pe balcon pe vremea comuniştilor."

DESTIN
Copilul Bogdan Bârzu a ajuns la conac cu familia pentru că tatăl său a primit ordin să meargă la şcoala din Cepleniţa. A locuit aici vreme de 10 ani, de la 4 la 14 ani, până a mers la liceu. Sunt cele mai frumoase clipe ale vieţii sale. "Am stat la Cepleniţa cu familia începând din 1952. Conacul, ca şi moşia, au fost naţionalizate odată cu principalele mijloace. Am auzit că încă mai locuia Eliza Zarifopol acolo. Copiii însă erau deja la Paris. Sfatul Popular, cum i se spunea pe atunci actualului Consiliu Local, a preluat şi toate bunurile boierului, mobilier vechi, tot". Dar clădirea începuse să nu mai aibă viaţă. Se vedea năruirea sa. Doamna Eliza nu mai avea bani să o întreţină, pentru că-i luaseră comuniştii pământul şi multe dintre mijloacele care asigurau obţinerea veniturilor. "Clădirea începuse să se degradeze. Curtea de la Cepleniţa, cum o denumeau comuniştii, avea acoperişul spart. Curgea apa înăuntru când ploua, tencuiala era degradată", spune Bârzu.

Însă, cum clădirea trebuia să funcţioneze ca şcoală, tatăl său a găsit fonduri pentru a renova conacul. Apoi, clădirea a fost mereu reparată din alte motive: "Au venit în vizită nişte ucraineni pentru că erau lângă biserică, unde este şi monumentul eroilor sovietici, înmormântaţi 514 morţi într-un bombardament la Cepleniţa. Printre ei şi un copilandru, trimis pe front şi ajuns căpitan. Murise la 17 ani, dar apucase să primească trei ordine şi patru medalii. Şi el avea piatră separată, Marc Tiurin îl chema. Întâmplarea a făcut ca părinţii lui să fie în viaţă, aşa că au venit să vadă unde e înmormântat copilul lor. Tatăl era unul dintre secretarii de partid ai Ucrainei, al patrulea om în stat, iar mama, preşedinta femeilor din ţară. Ei au început să pună întrebări în stânga şi-n dreapta «ce faceţi pentru Cepleniţa?» şi probabil de asta s-au mai dat fonduri pentru reparaţii". O revonare totală a imobilului făcută şi cu fonduri de la raion, dar şi pe banii luaţi de învăţător din fânul cosit şi vândut, a avut loc de altfel în anii '50.

STĂPÂNI PESTE PALAT
Bogdan Bârzu îşi aminteşte şi acum ce a simţit când a intrat întâi în curte, deşi avea doar 4 ani: "Când am păşit pentru prima oară pe poarta conacului, mai întâi m-a impresionat maiestuozitatea construcţiei. O vedeam ca pe o cetate, cu etaj, cu ziduri de un metru grosime. Apoi am cunoscut toate cotloanele imobilului, mă jucam de-a v-aţi ascunselea prin poduri şi beciuri. La intrarea în curte era un rond de arbuşti, iar în faţa conacului era părculeţul cu vreo câţiva arbori ornamentali de pe alte meleaguri. Dar ţin minte un melin şi un păducel, şi un frasin foarte contorsionat". Îi chema pe tovarăşii de joacă "la un ascunziş prin poduri". "Erau cotloane ascunse, ne făceam noi mendrele pe acolo".

Erau singurii stăpâni peste un palat ca în poveşti, mai ales când plecau părinţii la câte o consfătuire. Pentru că la conac erau două săli imense, cum nu se mai găseau pe meleaguri moldovene, după ce familia învăţătorului a plecat, acolo s-a înfiinţat un cămin cultural şi tot acolo se proiectau filme. Şi se mai dădeau baluri populare ţărăneşti în aceleaşi săli unde cândva dansau boierii la fel de fel de serate simandicoase. Nu se temeau oare acei copii de stafiile boierilor dispăruţi, mai ales în jocurile lor pline de imaginaţie? "Uneori aveam aşa, o strângere de inimă, dar colindând în amănunt ştiam totul. De stafii nu mi-era frică pentru că mă apăram imediat cu praştia pe care o purtam tot timpul cu mine. Când am mai crescut un pic a început să-mi fie un pic teamă mai ales în zona cimitirului, pentru că, ştie toată lumea, copiii sunt animaţi de foarte multă imaginaţie. Podul conacului însă îl cunoşteam ca pe buzunarele mele, aveam siguranţa că nimeni nu-mi poate face nimic aici, ba dimpotrivă, m-aş fi strecurat să-l lovesc cu praştia pe un eventual inamic, pentru că aveam întotdeauna praştia cu mine. Eram ca-n filmele ame­ricane, cu hoţii care vin în casa copilului singur".

BLAZONUL, VULPEA, LUPUL...
Profesorul Bârzu îşi aminteşte că pe frontonul clădirii se afla (scrijelit) blazonul familiei Cantacuzino, însă comuniştii l-au dat cu var. L-am întrebat pe fostul locatar dacă nu a găsit vreo comoară la conac sau în curtea acestuia.
"N-aş spune că am săpat să găsesc ceva miraculos, dar am descoperit fără să caut, când s-a dărâmat o parte din tencuială, nişte plumbi foarte mari de puşcoace, parcă erau de pe timpul lui Sobietski". Be­ciul unde probabil erau adăpostite sticlele cu vin vechi fusese deja răscolit de comunişti. Aşa că lui Bârzu nu i-a rămas decât să caute comori în altă parte. Când au ajuns, mobilierul boieresc nu mai exista. Rămăseseră, însă, acareturile, pentru că, lipite de zidul curţii, erau magazii, grajduri, până la construcţia de la poartă. Învăţătorii ţineau acolo animale, în locul în care Zarifopolii, mari vânători, dar şi iubitori de animale, ţineau acolo tot felul de speci­mene, inclusiv nişte păuni foarte frumoşi.

Boierii mai aveau, însă, şi alte pasiuni: plantaseră pomi aduşi din alte ţări, dar amenajaseră şi un garaj special: "Practic, întreaga curte era un parc auto cu maşini care mai de care mai luxoase, chiar şi de curse". Micul Bârzu nu a mai găsit aceste minunăţii, dar s-a bucurat de împrejurimile minunate şi de faptul că-şi chema şi el "servitori" la curte, cu zecile. Aceştia erau tovarăşii de joacă ori cunoştinţele de familie.

Bogdan Bârzu are, însă, şi alte amintiri deosebite, pentru că din conac se vedea cum lupii şi vulpile se jucau iarna în pustietăţile de zăpadă. Ba, mai mult, uneori se apropiau cu blândeţe de zidurile sale. "Din partea dinspre luncă, aşa numeam pădurea, de acolo veneau. Nu era gard, erau zidurile, libere, şi o fostă intrare pentru vite în spate. Nu se temea nimeni. Oricum era dincolo de ferestre, doar nu puteau să treacă prin geam! Stăteam şi îi priveam cum mergeau, cum se jucau". Mama sa i-a chemat să vadă vulpi, altădată a văzut Bogdan lupii, dar vizitele se repetau. Primul an când s-au întâlnit cu regii şi zânele pădurii a fost prin ‘53 , după seceta mare. A nins mult, şi, după cum spune Bogdan Bârzu, a fost, poate, cea mai grea iarnă pe care a trăit-o vreodată.

"Era stratul de nea cât zidurile bisericii din apropierea conacului de înalte. Aveau 4-5 metri înălţime troienele". Viscolea şi puştiul de numai cinci anişori se putea urca cu sania ca pe un derdeluş pe munţii de zăpadă din curte. Era un peisaj de poveste. Tare alb mai băteau acele zăpezi în focul cald al căminului. Parcă le vede şi astăzi. Doar fiarele sălbatice au dispărut demult...