Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fetița de 6 ani era mama lui Avital, femeia matură care astăzi ne-a dezvăluit povestea cutremurătoare a holocaustului trăit de familia ei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Fie ca rândurile de mai jos să ne fie lecție și reper moral!
„Iubita mea Chaya, necazurile au început de îndată ce Antonescu s-a aliat cu Germania împotriva Uniunii Sovietice. Dintr-odată, în mijlocul lunii iunie (1941), au apărut afișe peste tot pe care scria că evreii sunt cauza războiului, că suntem de partea rușilor și că trebuie să fim cu toții executați. La 24 iunie, Uniunea Sovietică a început să bombardeze Iașiul. Prima bombă a căzut în cartierul Râpa galbenă, dar nimeni nu a fost rănit. Eram cu toții înspăimântați”. Scrisoarea trimisă de Eccé - evreică rămasă în Orașul celor șapte coline în timpul pogromului - surorii sale, Chaya, bunica autoarei volumului „Noroi înghețat” (Editura Omnium, 2021), devine, în continuare, sfâșietoare, dar am ales s-o evidențiem tocmai pentru că acest mesaj disperat al unor oameni hăituiți și vânați fără milă reflectă gândurile și trăirile lor brute de atunci, neafectate de ductul înșelător al istoriei. „Nu știam de ce să ne temem mai mult: de raidurile aeriene sovietice sau de jandarmii români? Până și vecina mea, goya Stela, care îmi fusese bună prietenă, mă privea cu bănuială, de parcă i-aș fi fost dușmană - consemna Eccé. Apoi am auzit la piață șușotindu-se că piloții sovietici ar fi evrei ieșeni”. Propaganda, dezinformarea, arme la fel de mortale ieri precum sunt astăzi. Dar să dăm curs acestei corespondențe speciale, expediate în anii ’50 din Iași spre Israel, acolo unde-și găsise refugiu familia decimată a lui Avital: „Peste două zile a urmat un alt raid prelungit, de data aceasta deasupra spitalului. Acesta și multe alte clădiri s-au prăbușit și au murit mulți oameni, dintre care 38 erau evrei. Nu îți va veni să crezi, draga mea, dar până și ziarul tău preferat, «Prutul», a solicitat tuturor bunilor creștini să ajute autoritățile să-i prindă pe evrei, acuzându-i că ar fi de partea inamicului. Poliția a început să aresteze evrei sub pretextul că ar transmite semnale din apartamentele lor avioanelor sovietice, să le indice unde să bombardeze. Primii arestați au fost cercetați și găsiți nevinovați, apoi au fost împușcați de ofițerul care, chipurile, trebuia să se asigure că o să ajungă acasă teferi. Unul singur a supraviețuit”.
7 prunci agățați de gâtul mamelor, aruncați la groapa comună
Scrisoarea răscolitoare prinde mai departe ritmuri trepidante: „Acesta a fost doar primul incident, căci execuțiile au urmat pretutindeni. Au fost împușcați peste 300 de evrei la Sculeni, satul cel mai apropiat, de către soldații români. Săptămâna trecută au fost deschise gropile comune și au fost găsite cadavrele a 91 de femei, 84 de copii și 7 prunci agățați de gâtul mamelor lor, care au fost preluate de comunitatea evreiască pentru a fi înmormântate cum se cuvine. (…) În seara zilei de 28 iunie, la ora nouă fix, a pornit sirena antiaeriană. M-am ascuns sub pat împreună cu soțul meu, cu Menasche, dar nu a urmat niciun bombardament, nu s-au auzit decât împușcături”. Ce se întâmplase? „Dimineața am înțeles că fusese vorba despre un subterfugiu: o alarmă falsă, avioane germane au lansat semnale albastre de fum, apoi au început împușcăturile în majoritatea cartierelor: în Păcurari, în Toma Cosma, în Sărărie, pe strada Carol, din podul Universității, de la Spitalul «Sfântul Spiridon», dar și de pe acoperișurile și de la ferestrele caselor. Germanii au anunțat după aceea că evrei înarmați cu mitraliere tulburaseră în timpul nopții liniștea și siguranța publică. Ei trebuia arestați pe loc. Așadar, au spart ușile caselor în căutarea «criminalilor»”. Și i-au „pedepsit”, evident! „Au târât oamenii afară din case, au furat tot ce au vrut și au împușcat o mulțime de evrei. Nu au fost însă numai germani, li s-au alăturat și soldați români și mulți cetățeni creștini cândva cumsecade. Oameni pe care îi consideram prieteni s-au năpustit să ne fure mobila, hainele, orice le cădea în mână. Au luat parte și la omoruri. Noi am reușit să fugim din casă pe geamul din spate și am găsit un loc unde să ne ascundem”. Nu pentru mult timp însă. Prinși, au fost siliți să mărșăluiască desculți, în răcnetele gloatei - „Moarte jidanilor!” - spre gară, spre trenurile morții. Amintirea acelor momente este răvășitoare: „Era plin de morți peste tot, iar din automobilele germanilor se auzeau ritmuri de vals”. În acele clipe de maximă excitație, Eccé, la îndemnul soțului ei, Menasche, s-a strecurat discret spre coada coloanei prizonierilor până s-a pierdut în meandrele gloatei înnebunite. „A fost ultima dată când l-am văzut, Chaya, ultima dată”, scria, cu litere tremurate, Eccé.
Vagoanele morții
Și ziua de 29 iunie 1941 s-a scurs tot după un scenariu apocaliptic: „Către miile de evrei adunați în fața poliției erau ațintite mitraliere și pistoale. Unii au încercat să se cațere pe gardul secției și să fugă, dar au fost împușcați pe loc. În toate cartierele, soldații spărgeau ușile caselor, îi trăgeau afară pe evrei, îi împușcau și îi jefuiau de bani și de bijuterii. Pavajul era pătat de sânge și întregul oraș era plin de cadavre însângerate. Seara am văzut cum sunt adunate în camioanele venite de la primărie”. Evreii care au scăpat de glonț au fost urcați cu de-a sila în 38 de vagoane de tren fără ferestre, câte 150 de oameni într-o garnitură. Nu aveau loc decât în picioare. „Un tânăr supraviețuitor - urma mesajul lui Eccé către sora ei - mi-a mărturisit că, din cauza înghesuielii, morții rămâneau în continuare în picioare, sprijiniți de cei vii. Era groaznic de cald și sufereau cumplit de sete. Și-au băut propria urină”. În gara din Târgu Frumos, o escală în drumul spre lagărele de concentrare, altă scenă tulburătoare: „Evreii din oraș au reușit să mituiască niște soldați care le-au permis să le aducă apă prizonierilor. Le-au dat câte 10.000 de lei pentru fiecare găleată. Apoi au fost aduși niște țigani din zonă, să scoată cadavrele din tren, în schimbul hainelor de pe ele. Unele cadavre erau deja în stare de descompunere și pe drum spre groapa comună cădeau din ele bucăți de mâini și de picioare. Erau vreo 300 de cadavre care au fost acoperite cu un strat subțire de pământ”. În acest timp, un alt transport era pregătit la Iași: „Al doilea tren, în care au fost suiți 1.902 evrei, avea doar 18 vagoane. Peste opt ore, când a ajuns la Podu Iloaiei, doar câțiva oameni supraviețuiseră, niște umbre care nu mai puteau nici să meargă, nici să vorbească. „Iubita mea soră - își încheia Eccé teribila epistolă -, mii de evrei au fost uciși în timpul pogromului de la Iași, dar acum războiul a luat sfârșit, este pace și liniște aici. Mi-aș dori să vii să mă vizitezi cât de curând. Îmi pare rău că a trebuit să-ți dau aceste vești îngrozitoare. Dumnezeu să ne ajute și să aibă milă de noi!”.
Citește pe Antena3.ro
Cum a ieșit la lumină povestea bunicii Chaya
- Florian Saiu: Stimată doamnă Avital E.M. Baruch, ați scris o carte tulburătoare - „Noroi înghețat” (Editura Omnium, 2021) -, în fapt o poveste de suflet a mamelor din familia dumneavoastră, mame care au suferit șocul nemaipomenit al deportării din România în Transnistria, al umilinței, al morții. Cum a prins viață acest volum? De ce l-ați scris și ce-ați simțit când l-ați văzut în sfârșit tipărit?
- Avital E.M. Baruch: După ani de activitate didactică, am suferit de epuizare fizică și psihică și m-am pensionat înainte de vreme. Medicul mi-a sugerat să explorez viața zbuciumată a mamei mele, deoarece părea că eu însumi sufăr de simptome de stres posttraumatic. Prin urmare, începutul documentării a fost doar pentru propria mea terapie și, de asemenea, pentru ca urmașii mei să cunoască rădăcinile și istoria familiei. Odată ce am început cercetarea în biblioteci, intervievarea membrilor mai vârstnici ai familiei și scrisul, pur și simplu nu m-am mai putut opri. Am trimis fragmente din carte prietenilor și am fost lăudată pentru stil, ceea ce m-a încurajat. Când am primit primele exemplare ale cărții de la editură am fost foarte emoționată, ca și când m-aș fi născut din nou.
- În miezul acestei cărți extraordinare ați prins o scrisoare adresată bunicii Chaya de către Eccé, sora ei, în care este descris fără menajamente pogromul de la Iași. M-a frapat un amănunt: în vreme ce evreii erau căsăpiți, din automobilele germane răzbăteau acorduri de vals! Relatați-ne, vă rog, chintesența acestui răvaș dureros primit de bunica dumneavoastră. Românii de astăzi cunosc prea puțin istoria holocaustului…
- Într-adevăr, românii pe care îi întâlnesc aici, în Anglia, nu știu aproape nimic despre ce s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial în țara lor. Unii dintre ei au auzit vag de Antonescu și au crezut că este un erou de război; nu știau nimic despre crimele lui și despre cum a trimis zeci de mii, sute de mii de oameni la moarte. Mama mi-a povestit despre scrisoarea pe care bunica mea a primit-o de la Eccé, sora ei, în care era descris pogromul de la Iași, în care soțul ei a și pierit. Am reconstituit acea scrisoare foarte personală studiind documente istorice și mărturii despre acel pogrom. A fost important pentru mine să transmit faptele istorice exact așa cum s-au desfășurat în acele zile îngrozitoare dintre 25 și 30 iunie 1941. Am fost uimită că mama nu și-a putut aminti sentimentele simțite atunci, în ciuda faptului că putea rememora detaliat faptele. Cred că această diluare senzitivă a făcut de fapt parte din mecanismul ei de supraviețuire.
- Ce v-a impresionat cel mai mult ascultând și înțelegând istorisirile mamei?
- Curajul și determinarea ei încă de la o vârstă fragedă. M-a făcut să-i înțeleg starea de spirit, neîncrederea în oameni... E fascinant cum a reușit ulterior să-și croiască o viață normală.
- Noroi înghețat și fire roșii de mărțișoare - ce aveți în minte când citiți aceste cuvinte?
- Mama s-a născut într-o zi de 1 martie, ziua Mărțișorului. Firele roșii înseamnă pentru noi căldura, speranța, primăvara care vin să vindece senzația de noroi rece, înghețat din amintirile unei copile de 6 ani deportate în Transnistria.
- Cum v-ați imaginat (și ați scris) această poveste trăită de mamă, fără a ști pe viu ce înseamnă deportarea, suferința, moartea? Cum vă simțiți după preluarea acestei poveri de pe umerii părintelui? Îngreunată sau ușurată grație eliberării mamei din strânsura amintirilor?
- Crescând în Israel în anii ’50, știam cu toții multe despre Holocaust. Am trăit cu supraviețuitori care erau profesorii noștri, băcanul, vecinii noștri și părinții prietenilor noștri. Nu a fost nevoie să trecem prin asta noi înșine pentru a experimenta agonia, coșmarurile, anxietățile, obsesia pentru mâncare. Nu pot spune că m-am simțit îngreunată sau ușurată, ci mulțumită că am aflat mult mai multe decât știam înainte de a începe cercetarea. În plus, am devenit mai sensibilă la știrile legate de ură, orice fel de ură. Holocaustul a fost oribil, dar, din păcate, nu putem fi siguri că ceva de acest gen nu se va mai întâmpla niciodată. Este de datoria noastră să observăm semnele de avertizare și să le eradicăm înainte ca situația să ne scape de sub control.
