OMS: „Vaccinurile au salvat mai multe vieți umane decât orice altă invenție medicală din istorie”

Cu ocazia Săptămânii Mondiale a Imunizării, marcată în fiecare an în ultima săptămână a lunii aprilie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată rolul pe care l-au jucat vaccinurile în ultimele două secole și face o scurtă istorie a vaccinării împotriva unor boli devastatoare precum variola şi poliomielita, care au afectat omenirea prin pierderea a sute de milioane de vieţi.

În ultimii 200 de ani, vaccinurile au jucat un rol extrem de important în reducerea și chiar eradicarea unor maladii grave, salvând milioane de oameni. De peste 200 de ani, vaccinurile au protejat oamenii împotriva bolilor care le pun viaţa în pericol. Cu ajutorul lor, se poate trăi şi progresa fără grija unor boli devastatoare, spune OMS, care, în Săptămâna Mondială a Imunizării, și-a propus să sporească gradul de conştientizare cu privire la importanţa vaccinurilor. Cu această ocazie, OMS a făcut echipă cu Google Arts & Culture și științific pentru puncta câteva momente importante din istoria imunizării. 

Unele dintre experimentele efectuate pentru dezvoltarea vaccinurilor în trecut nu ar fi acceptabile din punct de vedere etic astăzi, potrivit OMS, însă „vaccinurile au salvat mai multe vieți umane decât orice altă invenție medicală din istorie”.

Variola, singura boală umană care a fost eradicată până acum

De-a lungul a peste 3.000 de ani, variola a ucis sute de milioane de oameni, fără a face diferențe în cei bogați, săraci, tineri sau bătrâni. „A fost o boală care nu făcea discriminări, ucigând cel puțin 1 din 3 persoane infectate, adesea mai mult în cele mai severe forme de boală. Simptomele variolei au fost îngrozitoare: febră mare, vărsături și răni bucale, urmate de leziuni pline de lichid pe tot corpul. Moartea survenea brusc, adesea în decurs de 2 săptămâni, iar supraviețuitorii puteau rămâne cu vătămări permanente, cum ar fi orbirea și infertilitatea”, relatează OMS, precizând că printre cei infectați cu variolă s-au numărat Mozart și Abraham Lincoln.

Iar studiile recente au arătat că faraonul Ramses al V-lea a murit de variolă, în urma unei epidemii ce a izbucnit în Egipt în anul 1.157 î.e.n.

Cruste de variolă uscate și măcinate, suflate în nări

Confruntați cu o această boală foarte contagioasă, fără un leac cunoscut, oamenii au căutat modalități de a se proteja de variolă. 

Vechea practică a variolării a fost utilizată pe scară largă în Asia și în unele părți ale Africii, potrivit OMS. Aceasta a constat în transferul către oameni sănătoși a unor cantități mici de fluid luat din răni de variolă, rezultând astfel forme mai ușoare de boală și o mortalitate mult mai mică decât prin infecția naturală. Unele surse sugerează că aceste practici aveau loc încă din anul 200 î.Hr.

O altă formă de variolare, cunoscută sub numele de insuflare, a fost folosită în China: crustele de variolă erau uscate, măcinate și suflate în nară unei persoane sănătoase cu ajutorul unei țevi.

În India, materialul din pustulele variolei era inoculat superficial în pielea copiilor sănătoși cu ajutorul unei lancete sau cu un ac, iar datele existente sugerează că această tehnică datează de sute de ani.

„Variolația (sub formă de inoculare) a fost introdusă în Europa de Lady Mary Wortley Montagu în urmă cu 300 de ani, în 1721, după ce observase practica în Imperiul Otoman, unde soțul ei era staționat ca ambasador în Turcia”, precizează OMS.

Cum a fost descoperit primul vaccin din lume, în 1796 

Primul vaccin din lume, folosind același principiu ca și variolația, apare în 1796 și folosește o sursă virală mai puțin periculoasă: variola bovină. 

După ce a auzit de practicile din comunitățile rurale pe care variola bovină le-a protejat împotriva variolei, Dr. Edward Jenner i-a inoculat lui James Phipps, în vârstă de 8 ani, substanță dintr-o rană de variolă de pe mâna lui Sarah Nelmes, o lăptăreasă locală.

Copilul s-a simțit rău timp de câteva zile, dar și-a revenit complet. Două luni mai târziu, medicul a luat materie dintr-o rană de variolă umană și i-a inoculat lui Phipps pentru a-i testa rezistența. Copilul a rămas în perfectă stare de sănătate, fiind practic prima persoană care a fost vaccinată împotriva variolei. Termenul „vaccin” este inventat ulterior, preluat din cuvântul latin pentru vacă, vacca.

La vremea aceea, au circulat zvonuri că Jenner și vaccinul său ar transforma oamenii în vaci, dar până în 1801, prin teste ample, s-a demonstrat că protejează eficient împotriva variolei, fiind folosit ulterior și pe alte continente. 

Vaccinarea obligatorie împotriva variolei a intrat în vigoare în Marea Britanie și în anumite părți ale Statelor Unite ale Americii în anii 1840 și 1850, precum și în alte părți ale lumii. Atunci au apărut și certificatele de vaccinare împotriva variolei, necesare pentru călătorii. În România, vaccinul antivariolic devine obligatoriu din 1874.

Lumea a scăpat de variolă - care a fost cea mai devastatoare boală ce s-a răspândit sub formă de epidemie în multe țări încă din cele mai vechi timpuri – după mai bine de un secol de la descoperirea vaccinului. OMS păstrează Arhivele Programului de Eradicare a Variolei la sediul său din Elveția.

1980 este anul în care OMS a declarat oficial eradicată variola

Nu s-a găsit niciodată un leac pentru variolă, iar eradicarea bolii a fost realizată prin prevenire, așa cum a prezis chiar doctorul Jenner, care a descoperit vaccinul. Deși nu a mai fost înregistrat niciun caz de variolă în aproape jumătate de secol, OMS menține un stoc de vaccinuri împotriva variolei, ca rezervă de urgență, în Elveția și în alte câteva țări.

„Mama tuturor pandemiilor”, provocată de gripă

Știm în prezent că gripa este cauzată de un virus, însă foarte mulți ani s-a crezut că este cauzată de o infecție bacteriană. În 1892, omul de știință german Richard Pfeiffer a izolat o mică bacterie din nasul bolnavilor de gripă, numind-o „bacillus influenzae”, iar primele încercări de vaccinare s-au bazat pe acest lucru. 

Pandemia de gripă spaniolă care a cuprins lumea între 1918 și 1919, numită uneori „mama tuturor pandemiilor”, a implicat o nouă tulpină deosebit de virulentă a virusului gripal A și a ucis între 20 și 50 de milioane de oameni în întreaga lume, inclusiv 1 din 67 de soldați americani. Ceea ce a făcut ca vaccinul antigripal să devină o prioritate militară a SUA. Cercetătorii din Statele Unite și Europa s-au grăbit să găsească un vaccin eficient împotriva gripei, s-au produs milioane de doze – dar rezultatele sunt neconcludente, deoarece au vizat agentul patogen greșit.

Abia în anii 1930, când doi cercetători britanici au identificat virusul gripal, progresul către un vaccin eficient a putut începe cu adevărat.

Primul vaccin antigripal inactivat a fost dezvoltat de Thomas Francis și Jonas Salk de la Universitatea din Michigan, iar siguranța și eficacitatea acestuia au fost testate pe armata americană, înainte de a fi autorizat pentru utilizare mai largă, în 1945. 

Însă virusurile gripale fac parte dintre cele aflate într-o continuă evoluție, care fac rapid mutații, iar producția de vaccinuri nu prea ținea pasul cu acestea. 

Oamenii de știință pot acum să producă vaccinuri pe baza monitorizării tulpinilor de virus aflate în circulație în întreaga lume și pe cele potențial pandemice. Deoarece apar frecvent tulpini noi, vaccinul antigripal sezonier se schimbă în funcție de acestea. 

În fiecare an, OMS recomandă ca tulpini de virus să fie incluse în vaccinurile antigripale pentru fiecare emisferă și sunt dezvoltate vaccinuri diferite, care vizează 3 sau 4 tulpini de virus care se estimează că vor circula cel mai frecvent în sezonul gripal care urmează.

În ciuda acestor eforturi, gripa sezonieră încă ucide până la 650.000 de oameni pe an, la nivel global. 

Poliomielita, o boală paralizantă și care pune viața în pericol

O boală extrem de infecțioasă, care afectează mai ales copiii mici, poliomielita atacă sistemul nervos și poate duce la paralizia coloanei vertebrale și respiratorii și, în unele cazuri, la moarte. Ea există încă din timpuri preistorice, însă prima descriere clinică cunoscută a bolii a fost făcută abia în 1789 și a fost recunoscută oficial ca o afecțiune în 1840. 

Până la mijlocul secolului al XX-lea, poliovirusul putea fi găsit în toată lumea și, în lipsa unui tratament, a ucis sau paralizat peste jumătate de milion de oameni în fiecare an. O descoperire legată de vaccin a avut loc în 1949, când poliovirusul a fost cultivat cu succes în țesuturi umane de către John Enders, Thomas Weller și Frederick Robbins la Spitalul de Copii din Boston. Munca lor de pionierat a fost recunoscută cu Premiul Nobel din 1954. Primul vaccin de succes a fost creat la începutul anilor 1950, de medicul american Jonas Salk. Acesta a testat serul experimental pe el însuși și pe familia sa în 1953, iar un an mai târziu, pe 1,6 milioane de copii din Canada, Finlanda și SUA. Rezultatele au fost anunțate pe 12 aprilie 1955, iar vaccinul inactivat împotriva poliomielitei (IPV) al lui Salk a fost autorizat în aceeași zi. Până în 1957, cazurile anuale au scăzut de la 58.000 la 5.600, iar până în 1961, au rămas doar 161 de cazuri. Până în 2003, poliomielita a rămas endemică în doar 6 țări – iar până în 2006, acest număr a scăzut la 4.

Un al doilea tip de vaccin împotriva poliomielitei, vaccinul oral împotriva poliomielitei (OPV), cu virus viu atenuat, a fost dezvoltat de medicul și microbiologul Albert Sabin. La fel ca Salk, Sabin a testat vaccinul experimental pe el însuși și pe familia sa.