Paştele lui Timoc

În Serbia, Paştele românilor poate fi considerat o redescoperire. Se regăsesc ei, redescoperă Biserica. Între obiceiurile precreştine şi cele bisericeşti, românii aleg cumva calea de mijloc. Institutul Cultural Român a iniţiat proiectul "Mediateca Românilor din Timoc", parte a unui program mai amplu, menit să-i aducă pe Românii din Timoc mai aproape de România, mai aproape de cunoaşterea celor din ţara noastră.

Paştele în Timoc este doar una dintre lecţiile pe care le putem învăţa despre cei de-un sânge cu noi, din Timoc. Sunt 154 de sate româneşti şi 46 mixte. Aici vorba-i dulce, oamenii primitori. O parte a satelor româneşti pare să aibă strămoşi din Banat, cealaltă parte, din Oltenia.

Într-o zonă cu dealuri, cu văi, cu verde bogat de-ţi fură ochii ori păduri arse, încremenite. Aproape an de an se dă foc la vegetaţia pădurilor, să renască şi mai frumoasă, mai bogată. Nici mai buni, nici mai răi decât restul românităţii, timocenii formează totuşi o populaţie aparte. Dornici de vorbă, de stat la poveşti şi întotdeauna cu ibricul de "cafă", de cafea, pregătit pentru oaspeţi. Să nu bei o cafă aduce a jignire.

SOMNUL CELOR LEGĂNAŢI
Aproape în fiecare casă, dacă nu chiar în fiecare, cultul morţilor este nu doar o parte din voinţa sufletului, ci şi o datorie transmisă din generaţie în generaţie. Grija pentru cei ce s-au dus nu se stinge niciodată. Vremea vălureşte, dar "femilia" nu se pierde niciodată.

Celor plecaţi din astă lume de păcat li s-ar putea spune "Cei legănaţi". Sicriului i se spune aici "Leagăn" ori "Sănduc"... Fie praznice, sărbători de peste an ori cele două mari sărbători, Paştele sau Crăciunul, nimic nu se face pentru cei vii până nu s-a făcut mai întâi pentru cei morţi, plecaţi spre Judecată.

Se crede la românii din Timoc că în preajma Paştelui, din Joia Mare şi până la sfârşitul Săptămânii Luminate, sufletele celor care mor în această perioadă ajung direct în Rai. Tot românii timoceni au credinţa "întoarcerii sufletelor". Începând cu Joia Mare, sufletele celor morţi caută să se întoarcă acasă. Acest lucru se petrece până la Rusalii.

Vin "cu bunătate", nu fac rele. Dar cum drumul spre casă nu-i prea uşor, cei vii îi ajută pe cei dragi lor plecaţi din astă lume să găsească drumul. Cam după trei ceasuri trecute peste miezul nopţii dinspre ziua de miercuri spre Joia Mare, femeile vin la cimitire, la "morminţi", să facă "focuri", "focurele". Lângă morminte, ele pun vrescuri de "boj", vreascuri ce până atunci, de când au fost culese de pe câmp şi până la punerea lor ritualică lângă morminte, nu au stat pe pământ. Se face focul, se dă de pomană de post.

Cu un tămâielnic, femeile tămâiază şi dau de pomană focul, lumina şi mirosul de tămâie să fie pentru sufletul celui ce-şi duce somnul de veci la acel mormânt. Se dă lumina şi focul de pomană să-i ţină de cald celui decedat, dar şi pentru a-l ajuta să-şi găsească drumul spre casă. Femeile fac "focurele" la toate mormintele celor din familia ei, ori la locurile de veci ale celor de care ele trebuie să aibă grijă. Aproape de fiecare dată le dau lacrimile. Le e dor de cei plecaţi, chiar dacă au murit de mulţi ani. Conştiinţa familiei este mereu vie.

Acest lucru îi ajută să-şi păstreze identitatea, să nu-şI piardă soiul românesc. Înainte, femeile veneau pe jos. Mergeau kilometri întregi "pe picioare", după cum spun ele. În acele vremuri luau focul din vatră şi veneau la morminţi pentru a da de pomană. Nu toţi vin chiar în noaptea de Joia Mare. Unii vin miercuri seară, ori joi dimineaţă. De Paşte, au venit iar. Cu ouă, prăjituri... cu ce-a crezut fiecare că i-ar plăcea celui plecat spre odihna veşnică.



PURCELUL SALVEAZĂ MIELUL
Odată cinstiţi cei plecaţi de pe această lume, românii timoceni revin la pregătirea Paştelui pentru cei vii. Vinerea Mare este denumită aici "Vinerea ouălor" şi este ziua în care în gospodării se înroşesc ouăle pentru Paşte. Cu vopsea de la magazine ori culori naturale, oamenii vopsesc ouăle după plăcerea fiecăruia. Mai folosesc şi acum foi de ceapă pentru a obţine o culoare roşie mai... deosebită,iar frunzele de pătrunjel, ţelină sau pătrunjel înfrumuseţează ouăle vopsite pentru Paşte.

Sâmbăta este ziua în care se taie porcii. Mai rar acum miei. Cum s-ar putea spune, purcelul salvează mielul. Sunt mulţi care aleg să taie un purcel pentru a-l pune la proţap, ori un purcel şi un porc mai mare. Să fie şi proţapul folositor la ceva, dar să se poată face şi alte preparate.

De la sarmale la friptură ori cârnaţi, nimic nu este sărit din farfurie. Duminică, purcelul la proţap a fost vedeta zilei. După ce sâmbătă s-au chinuit ore bune să-l pârpălească, acum oamenii se înfruptă din el şi din celelalte bucate pregătite. Plăcinte, torturi, "sarme"(sarmale), prăjituri. Multă voie bună şi ouă înroşite. Un vin bun ori o răchie asigură şi bună dispoziţie, alături de muzică, dar şi o digestie uşoară.
 
O SLUJBĂ APARTE
Pregătirea pentru mersul la Slujba de Înviere este lăsată aici parcă un pic mai la urmă. Situaţia este una mai specială. După cum spunea Părintele Boian, de altfel singurul preot român care oficiază slujbe în limba română aici, la românii timoceni a fi parte din fiinţa Bisericii este o lecţie care trebuie învăţată.

"Creştem copiii aceştia de vin la biserică, abia când ei vor fi mari, când vor veni generaţiile viitoare se va merge la Biserică după cum trebuie. Acum noi îi învăţăm pe oameni, ei nu au de unde să ştie ce trebuie", spunea părintele Boian. La bisericile sârbeşti românii nu merg. Mai ales cei mai în vârstă care nu ştiu sârbeşte, ori înţeleg prea puţin. Nici cei tineri nu prea merg. Nu au poate problemele pe care le au cei mai bătrâni.

Dar pe ei... cine să-i fi învăţat să meargă să se închine în Casa Domnului? Nici chiar la slujbele părintelui Boian nu vine foarte multă lume. Dar vine cât să deranjeze autorităţile sârbe şi Biserica sârbă. Nici acum micul lăcaş de cult la Malainiţa nu are parte de linişte, de pace.

Şi totuşi, românii merg mai departe. La slujba de Înviere oficiată în jurul orei 5:00 ale dimineţii s-a strâns destulă lume. Români dornici să asculte slujba în limba strămoşilor lor, în graiul pe care-l vorbesc şi-l înţeleg. Cu mic, cu mare, ei au mărturisit Învierea Mântuitorului nostru Iisus. "Hristos a Înviat" sună altfel în româneşte...

Ruga lor s-a ridicat către Domnul şi speranţele lor trebuie să fi fost purtate de îngeri înaintea Lui. Este Paşte aici în Timoc şi poate că vor veni vremuri mai bune pentru aceşti români şi pentru părintele lor misionar, Boian. Nu e doar preot. El poate fi considerat un misionar.

Reînvie ortodoxismul românesc într-un loc în care de mai bine de două sute de ani a fost pus sub lacăt. Uşor, uşor, totuşi lucrurile se mişcă. Azi, în cea de-a doua zi de Paşte, la Malainiţa, cu sprijinul Institutului Cultural Român se organizează un festival de folclor, de muzică tradiţională românească. Instituţia de cultură îi ajută pe românii timoceni să-şi ducă mai departe tradiţiile, cântecele moştenite.