Remember - "Tatal meu, eroul meu"

Olivia Badoi avea 4 ani cand tatal ei a murit impuscat in decembrie ’89. Au trecut 15 ani. Si-ar dori sa-l aiba langa ea in fiecare zi sa-i poata spune "draga tata"...

Scrisoare catre eroul meu

In decembrie ’89, Vinerian Badoi avea 29 de ani, o sotie frumoasa si o fiica de 4 ani. Indurerat si revoltat de ceea ce s-a intamplat la Timisoara, nu a putut sta deoparte. A fost impuscat, in Piata Universitatii, la 21 decembrie - nu se stie de cine - pentru ca tanjea dupa dreptate, dupa schimbare.

PAGINI DE ISTORIE. Povestea Anei si a fiicei ei a impresionat o lume intreaga in decembrie ’89, revista Paris Match realizand un numar special dedicat Revolutiei din Romania

Viorel (Vio), cum ii spuneau prietenii si colegii, visa sa traiasca intr-o tara libera, in care drepturile omului sunt respectate. De cativa ani incepuse sa spuna familiei, prietenilor ca "asa nu mai putem trai, ca societatea socialista este prielnica celor mai mari minciuni, ca nu mai avem dreptul sa induram atata mizerie!". "Nimic nu il multumea. Nu era impacat cu el insusi. Parca era mereu o lupta in el. Imi spunea ca vrea sa plece din tara. Il chinuia gandul asta din ce in ce mai mult", spune Ana, sotia lui.

FRAGMENT. Din jurnalul lui Viorel Badoi: "Poti sa reusesti oare cand esti buturuga mica? Simt ca mi-am irosit destul timp din viata si ca este momentul sa fac ceva. Am... ani, timpul ma preseaza, iar gandul ca stau aici, cand poate ultima mea sansa de a face ceva se risipeste, ma aduce in pragul nebuniei. Biet Don Quijote ce sunt...".

LANGA TIMISORENI. In dimineata zilei de 21 decembrie a dus-o pe fiica lui, Olivia, la gradinita, apoi a plecat la serviciu, impreuna cu Ana. La metrou, la Piata Unirii, s-au despartit. "Ne vedem diseara acasa", i-a spus Vio sotiei lui. Acestea au fost ultimele vorbe pe care Ana le-a auzit de la el. S-a dus la serviciu, la ICAB, unde lucra ca lacatus mecanic, dar nu putea sa se apuce de treaba, nu avea stare. La televizor a vazut ce se intamplase la Timisoara, iar de la radio Europa Libera a inteles ca acum este momentul cand Romania poate scapa de comunism, de Ceausescu. Nu-i venea sa creada ca la Timisoara s-a tras. La 16 decembrie a notat in carnetul lui de insemnari: "Cum se poate sfarsi intr-o singura zi atata viata?". I-a spus sefului ca pleaca sa adune oameni ca sa iasa pe strazi, pentru a fi alaturi de timisoreni. "Acum e momentul schimbarii in tara asta. N-ai decat sa ma dai afara", i-a spus sefului care se impotrivea. Nici un coleg de la serviciu nu a vrut sa mearga cu el, spunandu-i fiecare: "N-ai vazut ce s-a intamplat la Timisoara? Ce, sunt prost sa ma impuste aia?".

JURNAL. "De bine, de rau, vara parca nu-i viata chiar atat de neagra pe cat pare a fi iarna, cand pe langa celelalte lipsuri se mai adauga si frigul de peste tot. Ne apropiem de anul 2000 si totusi suntem nevoiti sa asteptam o jumatate de ora, chiar o ora pe un frig de - 10, - 20sC la mijloacele de transport in comun."

DOI. Pe la ora 15:00, Vio era prin Piata Universitatii, in fruntea unei coloane de manifestanti. Strigau cu totii "Veniti cu noi! Romanii nu sunt lasi!", "Jos Ceausescu", "Libertate". In fata lor, TAB-uri, soldati cu arme si furtunuri cu apa. Vio s-a indreptat revoltat spre un soldat: "Cum poti sa tragi in noi? In familia ta?". A fost impuscat in cap. "L-am asteptat toata seara acasa. Stiam cata ura purta regimului Ceausescu pentru toate relele facute acestui popor, de aceea eram sigura ca nu poate sa stea linistit la serviciu, ca va incerca sa adune oameni si sa iasa in strada. Ma uitam la televizor in speranta ca o sa-l vad in primele randuri. Nu l-am vazut si mi-am dat seama ca i s-a intamplat ceva rau", povesteste Ana. Cineva l-a transportat pe Vio la Spitalul de Urgenta. Acolo l-a gasit familia. "Nu voi uita niciodata acele momente cumplite. Erau mortii unii peste altii, trebuia sa umblam printre ei ca sa-l gasim. Ranitii ne implorau sa le anuntam familiile. Era ca un cosmar." Vio avea atarnat pe mana un bilet cu cifra 2, ce indica numarul de ordine in ceea ce avea sa devina o lunga lista a victimelor Revolutiei. Pe o fila a jurnalului ramas de la el era scris: "Numai cei cu adevarat curajosi pot deveni liberi".

LA MUNTE. De cate ori aveau timp liber, Viorel si Ana evadau din Bucuresti si petreceau doua zile la munte

PLECAREA. In ziua de Craciun, Ana si Olivia l-au ingropat pe Viorel in Cimitirul Eroilor din Bucuresti. "Era primul sau al doilea care isi gasea odihna in una din zecile de gropi sapate proaspat pe locul unde, cu cateva zile inainte, se jucau veseli copiii, acolo fiind un loc de joaca. In momentul in care Vio s-a dus, am simtit ca se prabuseste lumea. Nu aveam unde sa merg, era iarna, in casa era frig, nu aveam lemne... M-am trezit singura cu un copil de 4 ani. Am trecut prin momente foarte grele." Olivia si Ana au ramas ore in sir langa cruce. "Fetita nu a plans deloc. Se uita tacuta si speriata. Din copilul zburdalnic, nazdravan devenise un copil tacut, trist, care mult timp a refuzat sa se joace, sa iasa din casa. Comportamentul ei a devenit o serioasa problema pentru mine. Crescuse, dar era retrasa, nu dorea sa se apropie de nimeni, nu avea incredere in nimeni. Imi spunea: "Toti oamenii sunt rai"." Ana nu s-a mai recasatorit si nici nu si-a mai dorit acest lucru, chiar daca i-a fost greu mereu singura, trebuind sa tina loc si de tata. Olivia are 19 ani si este studenta in primul an la Universitatea Romano-Americana.

.

SUFLET LARG "Era un om bun. Ii ajuta pe cei slabi, intotdeauna intervenea atunci cand vedea ca cineva era neindreptatit. Nu mai suporta situatia din tara. Imi spunea tot timpul: "Nu mai putem sta in bezna asta, trebuie sa facem ceva". Pentru el, Revolutia a fost ca o mana cereasca. A fost momentul mult asteptat" Ana Badoi, sotia eroului martir Vinerian Badoi

.

.

.

VIATA

Viorel Badoi se nascuse intr-o localitate din judetul Gorj. Cand avea 22 de ani, a plecat de la casa parinteasca, incercand sa-si faca un rost in Bucuresti. Tot aici i-a adus si pe fratii lui mai mici, Mioara si Cristi. "Avea grija de ei, le cumpara carti, facea multe eforturi pentru ei. M-a impresionat mult. Era tare sufletist. O ducea pe Mioara la tenis, ii platea meditatii. Avea planuri mari cu ea", spune Ana. Durerea cea mai mare a lui Vio era ca nu reusea sa cumpere un apartament in Bucuresti, ca fetita lui trebuia sa creasca intr-o casa inchiriata. "Mergea mereu la primarie sa incerce sa rezolve problema asta. I-a scris si lui Ceausescu de cateva ori. Sigur, nu a primit niciodata vreun raspuns." In jurnal nota: "Lumea a fost si va fi mereu nedreapta?". Citea mult, ii placea muzica - era si DJ - , vorbea engleza si franceza si, pentru ca iubea muntele, a facut si un curs de ghid turistic. "Si eu lucram tot la ICAB, dar la o alta unitate. Amandoi aveam o data pe luna o sambata libera. Atunci mergeam cu Vio si cu un grup de turisti la munte. Ne distram tot timpul, el era sufletul petrecerilor. Chiar eram uneori geloasa pe el, pentru ca toata lumea roia in jurul lui..."

.

.

"DRAGA TATA, CE N-AS DA SA-TI POT SPUNE ACESTE CUVINTE..."

"Nu doar sa le astern pe hartie... Vorbe care stau zilnic pe buzele copiilor mie imi par venite dintr-o copilarie indepartata, ca o poveste. La inceput, la cei 4 ani pe care ii aveam cand ai plecat de langa mine, nu mi-am dat seama ca plecarea ta era pentru totdeauna. Asteptam sa te intorci cu o jucarie, bucurandu-ma cum numai tu stiai s-o faci. Intre noi a existat mereu - pe langa iubirea dintre parinte si copilul sau - si o prietenie speciala, un soi de complicitate. Aceasta legatura unica, acest fir indestructibil care ne-a legat, ne mai leaga si astazi, nu-i asa tata? Stiu ca ai vegheat mereu asupra noastra - de acolo sus, dintr-un loc mai bun - si ne-ai ajutat, pe mine si pe mama, sa trecem peste greutati. Mai stiu insa ca nimic nu va putea vreodata compensa lipsa ta din viata noastra. Se spune ca timpul vindeca si cele mai adanci rani, insa eu simt ca nu e chiar asa. Abia acum pot cu adevarat sa inteleg imensitatea sacrificiului tau si ma doare cand vad ca nu e pretuit indeajuns. Vreau sa stii insa ca eu sunt mandra. Sunt mandra sa am un tata extraordinar, pentru ca numai un om cu adevarat exceptional e capabil de sacrificiul suprem in numele unui ideal. Alti copii pot spune ca tatal lor i-a invatat sa mearga pe bicicleta, insa eu spun: "Tu m-ai invatat ce inseamna LIBERTATEA!"." Olivia