Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În clipa aceea când ea, frumoasa balerină, a coborât din mașina cochetă pe o străduță a Ferentarilor, o duzină de copii i-au sărit în brațe, respirându-i parfumul, dezmierdându-i părul. “Vrăbi, Gândac, Melania, Andreea, ce faceți, mă?”, a strigat fericită balerina, înainte să le prindă obrajii în palme și să-i pupe apăsat. Ei se gândeau că Ade a lor a venit să le dea o veste bună, că în sfârșit a făcut rost de o sală nouă unde să le predea iarăși baletul gratis, așa cum a făcut trei ani la rând în Școala 147. Doar nu degeaba bătuse ea drumul pe frig și pe gheață, numai să-i revadă și să-i îmbrățișeze pe ei, mici, soioși și veșnic flămânzi, ca niște sălbăticiuni urbane. Doar nu i-o fi fost dor de ei.
Ba Adelei chiar îi fusese dor. Și nu, n-avea să le dea o veste bună. Programul fundației Ovidiu Rom, al cărei voluntar este, își încetase colaborarea cu Școala 147 din inima Ferentarilor, iar directoarea școlii cu nici un chip nu voia să-i mai lase în sala de sport, două ore pe săptămână. Și ei, câteva zeci de copii săraci ai Ferentarilor, rămăseseră dintr-odată fără cea mai serioasă și mai utilă activitate a vieții lor: baletul. Până la Adela, un lux imposibil. Și unica distracție a vieții lor fără dulciuri și fără jucării.
“Mă duceam peste ei la modul nesimțit și le ceream donațiile alea”
Adela Vrînceanu a fost răsfățată de soartă. E micuță, fragilă și delicată și are mereu un aer de prințesă. S-a născut într-o familie bună, s-a plimbat prin lumea întreagă, a avut întotdeauna tot ce și-a dorit. Nouă ani a făcut balet, a dansat pe scenă și a cunoscut succesul. Când s-a lăsat de balet s-a apucat de altele - o vreme a avut o revistă a ei, apoi și-a deschis propria firmă de PR. Acum lucrează ca director de comunicare la Fundația Sergiu Celibidache și ca voluntar la Fundația Ovidiu Rom a cunoscutei Leslie Hawke. Muncește câte 12 ore pe zi, mănâncă pe genunchi și e dependentă de agendă. O ține la capul patului și își notează acolo ideile venite peste noapte. Adela și-a început munca de voluntariat acum patru ani, ca foundraiser și a avut atât de mult succes, încât a primit și diplomă pentru cel mai bun om din domeniu. O mișcaseră atât de mult copiii amărâți pe care-i văzuse, încât își propusese să nu plece niciodată de la un președinte de corporație fără fonduri pentru amărâți. Și a reușit.
“Pur și simplu mă duceam peste ei la modul nesimțit și le ceream donațiile alea. Știam că multinaționalele sau băncile au bugete separate de unde pot dona fără probleme, toată treaba era să-i convingi să-ți accepte proiectul tău, căci înainte erau și alții la rând, care și ei cereau donații. Am înțeles repede că, pe lângă argumente și putere de convingere, la baluri și la evenimente trebuie să-mi aleg cu mare grijă până și rochiile, ținutele în general. Căci dacă te îmbraci ceva mai high ei simt, cumva, că rezonează cu tine și sunt mai deschiși când vine vorba de donații. Și funcționează și contrastul ăsta că pari ca femeie așa, mai delicată, și de fapt tu nu-i lași să plece până nu-ți dau banii. E foarte important să nu le lași cale de scăpare. Dacă zic nu, eu îi întreb direct: dar de ce nu-mi dai?”, ne povestește Adela Vrînceanu.
“Uite-așa, îi băgam cu fundu-n chiuvetă și îi spălam de pipi, ce mare lucru!”
Dar acesta a fost doar “botezul” în meseria de voluntar. Greul și emoțiile, munca adevărată, de fapt, au venit puțin mai târziu când, din proprie inițiativă, a început baletul cu amărâții Ferentariului de la Școala 147. Le-a cumpărat ea din banii ei rochițe, colanți și opinci. Primea copii de la 2 la 14 ani, într-o vreme a avut și 40 de școlari în grupă. Iar când veneau prunci de oliță, își sufleca mânecile și-i spăla ea însăși. “Uite-așa, îi băgam cu fundu-n chiuvetă și îi spălam de pipi, ce mare lucru!”, zice.
După un an era fericită: copiii ei înfloriseră. La început stăteau tot timpul cu capul în pământ; după 12 luni de balet pășeau drepți, zâmbeau și priveau în sus. “Și mai obișnuiau înainte să-și arunce picioarele în mers, cumva ca Charlie Chaplin. Acum merg firesc și nu mai vorbesc chiar atât de umil. De pildă, la început când vroiau să ceară se exprimau cam așa: doamnăăă, dar vă rog eu frumos, dați-mi și mie ochelarii de soare! Acum spun: Ade, îmi dai și mie ochelarii, te rog frumos? Adică o zic cumva curajos, pe genul că merit să-mi dai ochelarii, că trebuie să mi-i dai!”.
Și tot la început, când Adela îi întrebase ce-și doresc de la viață, îi răspunseseră: pături, șosete, ghiozdane, lemne în sobă sau direct “vreau să-mi fie cald”, “aș vrea să mănânc fructe”. Acum zic că visează o casă pe plajă sau să călătorească.
“Le-am explicat că nu există lucruri făcute numai pentru copiii bogați. Că baletul este pentru toată lumea, la fel ca pianul, ca visele, ca păpușile, așa cum e și casa de pe malul mării... Și le-am mai explicat că e foarte important cum tratezi viața. Că există o scară invizibilă și dacă te uiți în jos, o s-o iei în jos, iar dacă dacă te uiți în sus, nu poți decât să o iei înainte și să urci. Și, ca să fie și mai pe înțelesul lor, unora le-am spus că dacă se uită în jos tot timpul vor face gușă și nu vor avea bani de botox. De fapt, am încercat să le lărgesc puțin orizontul. Eu cred foarte mult în legea atracției... ei, în general, nu visează, n-au cum, nu le spune nimeni, n-au acces la nici un fel de informații. Dar dacă ei află cum arată valul, plaja, lumea, cumva, cândva vor și ajunge la ele. Eu le spun mereu că ei pot să fie orice își doresc și le dau exemplul lui Damian Drăghici, că e tot rom ca ei”, mai spune Adela.
“Dacă îi dai unuia un pumn în cap sau dacă nu faci nimic, e la fel de grav”
N-are copii și nici n-a studiat psihologia. Le face pe toate instinctiv și este sigură că orice om ar putea să facă tot ce face și ea, doar să vrea. În cei trei ani de voluntariat, și-a conturat propriile convingeri de neclintit.
“Într-un fel, Ferentariul este portretul a cât de responsabil este românul. El nu înțelege cât de gravă e pasivitatea. Dacă îi dai unuia un pumn în cap sau dacă nu faci nimic, e la fel de grav. Românul nu gândește în perspectivă, el gândește până mâine. De aia și votăm prost, mereu la disperare, tot timpul așa, câte puțin, de pe o zi pe alta. Nu se întreabă nimeni: măi, dacă nu fac acum nimic cu ăsta care acuma îmi rupe ștergătorul de la mașină, înseamnă că peste 10 ani îmi dă în cap? Noi trebuie să înțelegem că nu suntem singuri și că fiecare om de pe stradă contează. Să înțelegem că nu putem trăi unii fără alții - eu am nevoie de electricianul ăla care e vai de capul lui. Noi toți avem nevoie unii de alții, căci suntem un tot, o unitate. Și să-ți pui tot timpul întrebarea aia: dacă te nășteai tu în locul copilului din Ferentari? Eu mă enervez când se plâng oamenii că văd la semafoare copii care cerșesc. Pentru că nici unul nu acordă 30 de secunde să îi întrebe pe copiii ăia de ce cerșesc sau unde stau. Nici măcar nu depun efortul să se întrebe că poate dacă ar merge la părinți și ar discuta cu ei, poate i-ar scoate pe copiii aceia din stradă. De aceea, eu cred că ne merităm soarta. Suntem indiferenți și trebuie să ne asumăm consecințele indiferenței noastre”, adaugă ea.
În ceea ce-i privește strict pe copiii Ferentarilor... “Ei încă nu sunt înrăiți, dar lipsa noastră de reacție permite înrăirea lor. Și poate și din cauza noastră ei pot deveni fiare mai târziu”.
