Exclusiv Jurnalul. Pe frontul COVID, așteptând o butelie cu oxigen liberă

„Situația e cam așa: sună pacientul, e bine. Cere să fie testat, are simptome. Te duci, omul nu e roșu – urgență, e galben – trebuie consultat. Te grăbești, mai sunt alți 2.000 de oameni în acea zi care te așteaptă. Iar când ajungi la adresă… e mort”. În plin vârf de val patru, pe un fel de front mobil anticoronavirus, SABIF – Ambulanța București este o primă linie de viață a oamenilor. Acum, din pricina situației grele, „linia” abia se mai ține. O tură cu Ambulanța în dezastrul COVID e ca o scenă dintr-un science fiction: orele se comprimă, dimensiunile sunt altele, spațiul se îngustează.

Dani și Robert sunt „veterani COVID” la Ambulanța București (SABIF). Cei doi asistenți au luat pandemia în mască încă de când a apărut în Capitală. Acum un an și jumătate le tremurau mâinile pe „costumul de apicultor” când plecau la caz. Compleul de protecție era pus cu strictețe, încet, să nu se crape și să intre virusul pe sub plastic. Se mergea la caz de COVID ca la paradă. Pe unde treceau – așa mascați și înfășurați în „protecția albă” – se uita lumea lung după ei. Pe unde apăreau, fugeau vecinii, înjurau matracucele. Că, cică, nu exista boala.

Ca și alții de la SABIF, cei doi s-au îngrozit în primul val: au fost oameni care își semnau singuri certificatele de deces. Adică scriau pe foile de caz că nu vor să fie duși la spital. Deși asistenții vedeau pe monitor că saturația de oxigen e mică, cât să-i mai lase pacientului câteva ore de trăit. „Vedeam, îi spuneam că în câteva ore e posibil să se ducă. Și ei scriau, încet, pe foaie că înțeleg, că își asumă răspunderea și că refuză transportul la spital. Pe urmă, unii mureau”.

După un an de pandemie, lucrurile s-au schimbat: acum cei atinși de COVID cheamă Ambulanța și se roagă să fie duși la spital. Doar că nu mai sunt locuri libere. Iar „speciala” SABIF devine un fel de spital pe patru roți unde tubul alb de oxigen și omul în costum alb rămân singurele legături cu viața.

La început de misiune cu record de cazuri

Nici n-a trecut mult de când România a înregistrat peste 500 de decese COVID și peste 18.000 de noi cazuri. Cifra a demolat țara, a creat panică. La SABIF cifrele sunt și mai urâte: într-o singură lună, socotind din 21 septembrie, Ambulanța a primit 119.094 de solicitări! Din care, aproape 60.000 au fost cereri pentru testare. Pe 1 octombrie s-a atins recordul – în acea zi, doar „pe COVID”, au fost înregistrate 2.546 de cazuri! 

Dani și Robert sunt schimbați de pandemie. Cifrele care se înregistrează pe repede-înainte în dispecerat nu mai au impactul de demult. Fețele lor sunt mate, înnegurate. Obosiți – nici măcar nu știu a câta tură în plus este – cei doi se pregătesc de „teren”. Echiparea nu mai înseamnă mare lucru, nu mai e nicio scofală să-ți tragi compleul. „E ceva cu care, parcă, ne-am născut pe noi”, zice unul din asistenți. Două colege cântă de după ușa sălii de echipare. Poate să mai spargă un pic din amalgamul de  blazare. Un pic degeaba, zâmbetele celor doi dispar repede. Cei doi își aduc aminte de tânărul cu care n-au avut ce să mai facă după ce acesta a chemat Ambulanța când mai avea doar 27 saturație. Fuseseră la caz cu aceeași „specială” cu  număr de 112. Este ora 15.15.

Acasă, în disperarea „pozitivului”

Cazul trimis prin stație este unul de „galben”. De COVID, bineînțeles. Galbenii sunt acei pacienți care necesită consult medical, dar nu sunt în pericol vital. Nu se folosește rampa, nu urlă sirenele. Doar vecinii se uită chiorâș. Și întreabă: „Dom’le, de cine să ne ferim acum? De el sau de ea?”.

Echipajul e în fața porții unei case din centrul Bucureștiului. Poarta e deschisă de o doamnă, palidă la față, frecându-și palmele de frică. E pozitivă, are COVID de șase zile. Nu este ea pacientul. În casă, pe pat, zace tatăl său. Diabetic, cu hipertensiune, omul „a implorat la Salvare” să vină cineva, căci nu mai poate să respire. Șoptește că are test negativ și privește adânc în luciul unei icoane cu Sfântului Nicolae. Întins printre cearceafuri și perne, omul urmărește cum Dani și Robert înșiră, mecanic, aparatura de monitorizare. Cei doi trec, precis, prin toate manevrele. Stau la o palmă de omul care tușește și se chinuie să vorbească. E o senzație tare ciudată, seamănă cu geniștii care încearcă să dezamorseze o mină.

Dintr-un colț privește o umbră. Nu vorbește, nu mișcă. E soția bărbatului, și ea cu COVID. Omul are o mică speranță, i se vede în ochi: poate la testare nu-i apare cu doua linii. Dar în niciun minut primește vestea cea rea: e pozitiv. În plus, și monitorul arată o saturație mică. Nici 82 la sută. Bărbatul începe să se transforme: nu mai are putere, frica îl doboară. Respirația devine accelerată, piuitul monitorului arată că pulsul s-a întețit. Se uită la oamenii de la SABIF ca la Dumnezeu, cere, mut, din ochii, ajutorul. Iar asistenții fac ce le-a mai rămas a face: îi pun masca de oxigen și îl ajută să urce în ambulanță. Este ora 15.50.

„Respira..., e, vorba vine...”

În nici zece minute, echipajul ajunge la un spital din sectorul 2. Pe drum, mașinile fac loc, se înghesuie una în cealaltă în traficul gros. Echipajul tace. Se aud doar sirenele și sunetul aparatelor de monitorizare. Ambulanța e oprită la Triaj, semn rău. Spitalul nu mai are niciun loc „la oxigen”. Se cer variante de la Dispecerat, vine știrea și mai rea: toate UPU-urile sunt pline. La Floreasca, nicio șansă: mai sunt alte nouă echipaje de la SABIF care așteaptă, la Bagdasar, bulevardul din față a devenit un fel de parcare pentru echipele de prim ajutor. Rămâne varianta așteptării. După o vreme, ambulanța e lăsată spre camera de gardă – se distinge în mulțimea de clădiri prin mașinile, multe, oprite acolo. Sunt albe și roșii, de la SABIF și SMURD, toate încărcate cu pacienți. Toți cu nevoie de oxigen. Toți, nevaccinați.

Timpul nu mai există aici. Spațiul e un fel de careu de ambulanțe, fețe nu distingi – compleuri albe, halate albastre, măști strânse pe maxilar se învăluresc printre „speciale”. Înăuntrul ambulanțelor liniștea e spartă doar de bip-ul pulsului auzit pe monitor. Stațiile de emisie cârâie ca la război: pacienții curg, spitale libere nu mai sunt. Mașinile sunt blocate în toate UPU-urile. Mai există „supraviețuitorii” – cei de la SABIF care se ocupă de cazurile non-COVID. „Dar și aici e o problemă. Din cauza numărului mare de pacienți infectați cu SARS-CoV-2 și cei cu alte boli au dificultăți în a fi primiți în spitale”, știe un asistent. Printre mașini și tărgi care trec spre camera de gardă, echipajul SABIF și un echipaj SMURD fac cunoștință: „Tu ce ai?”; „Unul de 57 (de ani n.n), cu 82 (saturație n.n). Dar merge. Tu?”. „Una de 60, cu 80. Respiră, eh, vorba vine… Nu prea se mișcă. Am avut mai devreme trei cu saturație mai mică. Abia i-am dus, erau terminați, praf”. În vorbă se mai bagă „un SMURD”: „Al meu e cu frisoane, dar e ok pe saturație. Să vedem cât timp mai rezistă, așteptăm de la 14.00”. Este ora 17.00.

Bancuri, jocuri și mulți infectați, printre ambulanțe

Încet, soarele apune. Pacientul zici că doarme, pus pe targă, în ambulanță. Dani i-a întins o pătură, omului îi era frig. Cineva de la spital trece printre mașini cu un cărucior pe care sunt puse caserole cu mâncare. Pentru asistenți și pentru pacienți. Și trec, iar, minute. Nu poți să mergi altundeva, nu e loc. Nu ai cum să lași pacientul la „gardă”, nu este oxigen pentru cei care au nevoie. „Virusul ăsta e al naibii de parșiv acum. Poți să ai saturație bună, în câteva zeci de minute te duci. De aceea medicii nu riscă și îi țin pe cei cu nevoie de oxigen în ambulanțe”, dezbat între portiere cei doi de la SABIF. Așteptarea îi îmbătrânește pe salvatori. Unii, ca să scape, se strâng în margine de tărgi cu pacienți și se aud bancuri: „Știți de ce nu are Iliescu COVID?”, întreabă unul. „Pentru că și-a făcut anticorpi de la gripa spaniolă”. Un hohot se amestecă cu sunet de monitor. O butelie de oxigen e schimbată, doi de la SMURD nu mai pot: se retrag într-un colț, își coboară măștile și vizierele, să „respire aer”. Băieții de la SABIF joacă călcatea, să uite că le e sete. „Am nevoie la toaletă”, șușuie pe sub masca groasă unul din ei. Nu are cum să meargă, un medic evaluează pacientul. „Hei, doc, vreo veste?”, întreabă un salvator dintre mașini. Medicul nu are cum să-i răspundă, mulțimea de oameni nu-i lasă nici câteva secunde. Camera de gardă e ca un punct de ajutor de front. Oameni de toate vârstele sunt înșirați pe scaune ca rândunelele pe firul de telegraf. Tușesc sec, respiră greu, sunt palizi. Și așteaptă să le vină rândul la evaluare. Printre ei, seturi de câte trei scaune au devenit paturi pentru cei ce nu se mai pot ține în picioare. Este ora 18.15.

Timp de ocupare a unui pat: nici un minut

Pe stația de emisie a ambulanței, „Pozitiv” e cuvântul de ordine. În curtea spitalului, frigul a început să înțepe prin costumul de protecție. „Mai verifică o dată. Măcar să ne mai mișcăm. Să mergem să mai stăm și în curtea altcuiva”, se aude dintre salvatori. Dintr-un SMURD, unul îi îmbie pe cei de la SABIF cu un pahar de suc. De departe se aud sirene, oamenii nu-și fac griji: nu au cum să mai încapă ambulanțe aici. Dani îl ascultă pe un pompier care a debarcat doi „pozitivi” dintr-un Logan alb cu însemnele Situațiilor de Urgență. Subofițerul e detașat de la Tulcea și are o explicație: „Pe la noi, pe la țară, oamenii nu au pulsoximetre și d-astea. Așa că nu se caută. Și, așa, nu omoară Ambulanța”. Între două controale ale pacientului, echipajul SABIF se îngrozește când aude de recordul locului: 18 ore de așteptare. Nimeni nu crede.

Robert încearcă să afle mai multe despre omul pe care îl are în mașină. Bărbatul abia mai șuieră vorbele. Nu zice nimic de vaccinare, dă a pagubă din umeri. Prinde un pic de curaj și bâiguie: „Da’ acu’... da’ acu’ o să mă vaccinez”.  Prin geamul „specialei” se vede coada groasă de oameni atinși de boala. Nici Robert, nici Dani nu au fost prinși de COVID. Sunt vaccinați. E drept, în breasla salvatorilor mai sunt inși care „nu s-au dus la înțepat”. „Dar cu dezastrul de acum, nu ai cum să nu îți faci vaccinul”, crede unul dintre ei.

Dintr-un SMURD este coborâtă o femeie. Se vede că se chinuie să tragă aer prin masca de oxigen. Pe targă este cărată spre camera de gardă. Pe lângă ea, în sens opus trece un infirmier ce împinge un scaun cu rotile pe care este așezată o altă pacientă. Tot cu mască de oxigen și cu tubul alb în poale. Scaunul este îndreptat către o clădire din apropiere, acolo unde sunt tratați cei care nu sunt atât de grav. Locul pe care tocmai l-a eliberat „în gardă” l-a ocupat acum pacienta coborâtă din ambulanță. Nu a durat un minut. Este ora 19.30

Schimb de tură și de butelii

O femeie țipă în telefon, e disperată. Cineva din familie e în stare gravă. Femeia e atât de agitată că își dă masca jos între pacienții care așteaptă printre ambulanțe și tușesc de rup. Asistentele și medicii schimbă tura. Dar cei care trebuiau să plece acasă rămân. La fel și echipa SABIF. De mult s-a încheiat tura, dar așteptarea în ușa „gărzii” continuă. „Asta e realitatea. Venim de acasă, chemăm din concedii, lucrăm, unii, non-stop aproape. Altfel, Bucureștiul ar rămâne fără noi. Sunt peste 50 de colegi care s-au îmbolnăvit”, spune Dani, în timp ce măsoară saturația pacientului.

La SABIF au mai fost trimiși în sprijin și medici kinetoterapeuți, stomatologi sau de medicina mamei și copilului. Toți ajută pentru testări. SABIF a mai primit și suport de la IGSU, de la Gerota sau de la Armată. Sunt ambulanțe Medevac ce umblă din „COVID” în „COVID” pentru verdict: „pozitiv” sau „negativ”.

Problema testărilor este, de fapt, problema principală a SABIF. Cea mai lungă listă de la Dispecerat este a celor care vor să afle dacă au prins SARS-CoV-2. „Unii sunt comozi, puțini, dar cei mai mulți nu au bani să se testeze. Sunt și cu și fără simptome. Rău este când ne cheamă pentru testare și, fiindcă timpul de așteptare e lung, starea se înrăutățește”, povestesc cei de la SABIF. O soluție potrivită, cred salvatorii, ar fi fost înființarea de centre de testare gratuită în sectoarele Capitalei. Nu s-a vrut. Iar SABIF continuă să rupă bucăți mari de oameni și dotare pentru această activitate.

„În afară de boala asta asta, mai sunt vechile afecțiuni sau accidentele. Aici e periculos. Nu știi dacă cel pe care îl ajuți poartă virusul sau nu. Bine, mai există și cazuri de pozitivi care te cheamă pentru un al doilea test. Se dau «galbeni», uneori « roșii», să  ajungi la ei cât mai repede și te pomenești că îți vâră sub nas buletin de testare în care arată că sunt pozitivi. Ce să le mai faci, ce să le mai explici?”, își aduc aminte cei din echipaj. În mașina din față, pacientului i se schimbă butelia. A terminat-o și pe asta. Este ora 20.00.

Patru ore și 28 de minute

Spre ora nouă seara, pacientul SABIF este preluat de medici. Pe un scaun, omul e dus cu o butelie de oxigen în brațe, prin întuneric, spre holul mare, luminat, în care lumea se înghesuie. Pacientul se pierde printre cei care suferă, întregește grupul celor mulți printre care medicii și asistentele se zbat să-i tragă din suferință.

Așteptarea a durat patru ore și jumătate. Un calcul absurd arată că la o tura de 12 ore, un echipaj SABIF ar putea să se ocupe de doar doi pacienți și jumătate.

Drumul spre „Centru” se face în liniște, cu hârtii completate în mișcările mașinii. Fețele celor doi sunt trase, cu urme adânci. Cuvinte nu prea sunt, decontaminarea curge rapid. Doar nea Ion, de la nebulizare, mai încearcă să scoată echipajul din oboseala: „Haidi, bre, io vă curăț de guvizi, tre’ să-mi fiți datori”.

E ceva ciudat în centrul SABIF. Sunt multe echipaje, vin și pleacă, oamenii lucrează automat. Dar nu mai sunt glume. Nu se mai râde. Iar o pauză înseamnă să sorbi cafeaua fierbinte sprijinit pe capota mașinii de intervenție, cu ochii în gol. Este ora 21.00.

„Este nevoie acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să ne mobilizăm în această luptă împotriva virusului. Iar singura armă pe care o avem și pe care trebuie să o folosim este vaccinul. Timpul nu ne este prieten”

Alice Grasu, manager al Serviciului de Ambulanță București-Ilfov (SABIF)