Întâlnire cu Ion Marin

După ce am văzut prin TV Hd concertul Waldbuhne 2010 - Night of love - Berliner Philarmoniker, m-am gândit la o mărturisire. Desigur, a fost românul Ion Marin.

Ion Marin este cu adevărat prietenul meu. Ne-am format cumva sufletul împreună şi pentru că o iubeam amândoi pe Hrisanta. Ion, care era cel mai tânăr prieten al meu, a împlinit la 7 iulie 50 de ani. Ne-am reîntâlnit într-o seară, care de fapt au fost două, cu un buchet de prieteni. Eram liniştiţi, cuminţi şi înaripaţi. Era ca un poker reuşit, adică în orice formaţie, aveam decarul, nimeni nu pierdea. Era un "bonus" de fericire. Nimeni nu făcea băşcălie, pentru că toţi ne mândream cu Ion şi toţi aveam proiectat în minte concertul. Cumva eram părtaşi la reuşita lui, aşa simţeam cu toţii.

Ion e un star, starul este proiecţia unui dor. E nevoia aproape mistică de a crede într-o reuşită care depăşeşte soarta.
Ion râdea, glumea, ne iubea şi întruchipa mirajul în faţa căruia nu puteai rămâne indiferent.

Pot să vorbesc despre Ion mult, fără oprire, amintiri, mirări, dar mai bine vă povestesc despre concertul de la Berlin.
Erau 25.000 de spectatori într-o poiană de vis. Pădure, pădure, pădure care şi ea exprima poezie, căci nu se simţea nici ea ameninţată. Aplauze liniştite, armonioase. A apărut dirijorul, inima mi-a stat un pic. Doamne! Cum a fost primit. Muzica! Cu ce putea începe un astfel de concert decât cu Mussorgsky cu " Noaptea de Sfântul Ioan pe vârful de munte" şi cu "Rusalka" lui Dvorak. Aria lunii a fost cântată de eterica Renee Fleming.

S-a cântat uvertura Renzi de Wagner şi Richard Strauss şi Haciaturian şi Eduard Eliyn şi Puccini (cum să lipsească Mimi din concertul unei mari soprane) şi Turandot şi chiar şi Ceaikovski, Romeo si Julieta, pentru că totul exprima iubire, oamenii, muzicienii, pomii şi lumina. Concertul a fost fabulos. Să fie de vină fermecătura din noaptea Sânzienelor, din noaptea născutului Sfântului Ioan? E acel moment îndrăgostit al pământului, poate că şi de aceea a fost o seară magică şi atât de răvăşitoare, şi Ion Marin atât de fantastic. Ar trebui să vedeţi şi dumneavoastră acea seară muzicală dintr-un bunget la marginea Berlinului, sau posturile de televiziune să o preia. Este de auzit, dar mai ales de văzut. Veţi simţi o dragoste duioasă pentru umanitate şi bucuria generozităţii, veţi afla secretul a ce-am descoperit şi eu: că viaţa are culoare, şi armonie, şi că am putea fi fericiţi dacă nu ne-am îngriji atât să fim nefericiţi.

Să revin la seara lui Ion Marin ca să o numesc aşa - seara în care inefabilul nu ne-a ocolit - 25.000 de oameni stând cuminţi între ghearele de amandă verde ale pădurii. Cerul era albastru, lumina senzuală. Şi publicul foarte atent să nu-i scape ceva. Şi Ion ca un Coppelius tânăr şi fantast cu un dirijat vrăjitoresc, noi oamenii nu mai eram singuri, acum când peste tot cărarea de la om la om nu se mai zăreşte. Sunt şi clipe binecuvântate: din cauza muzicii, a iubirii şi uneori când Dumnezeu coboară să fie împreună cu noi pe pământ. În seara aceea, asta a fost. Eram într-un vis în noaptea miezului de vară. Visele ne oferă adăpost.

Dacă oamenii, Doamne fereşte, n-ar mai visa, nefericirea va creşte şi disperarea va cuprinde lumea şi atunci timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi, oamenii, începem să învăţăm că numai iubirea se leagănă fluturând deasupra marginii Infinitului, numai ea, iubirea.

Oamenii vor mereu să întâlnească iubirea, şi asta este ceva tulburător, asta e sensul clipelor incandescente ale existenţei - visul iubirii. Şi la 21 iulie cu Renee Fleming, Rusalka ce cânta lunii şi Ion Marin care ne dirija sufletele dornice de bine, ne-am pictat visul nostru din noaptea miezului de vară.

Încerc să scriu şi să vă dăruiesc ceva din ce-am trăit în acea seară fermecată, pentru că acest băiat, Ion Marin, prietenul meu a fost "făcător de focuri" în acea seară şi pentru că el e român şi eu mă bucur pentru asta, şi desigur trebuie să ne bucurăm cu toţii. Pentru că el e român şi pentru că el a dirijat acea noapte fermecată, în care Dumnezeu iartă toate păcatele şi îndeplineşte toate dorinţele bune. Seara a fost a tuturor, aşa cum de altfel dirijorul i-a salutat cu "bună seara" în toate limbile pe care le vorbeşte perfect.

Şi-mi vine-n minte Nichita Stănescu cu versurile lui şi ce încheiere să găsesc eu mai bună la acest laudatio pe care nu-l fac eu, ci sufletul meu.

"Ce frumos răsare soarele peste noaptea de ieri
A trecut în fine şi această secundă,
Născându-ne fără dureri
Vă spun la revedere,
Iar nu "la adio"
Fiinţe care existaţi
În timp ce fiinţăm acum
Fără de suferinţă
Actori, spectatori noi plecăm
De-ar mai fi o dată ca asta
Fiule.......
Fiinţe care existaţi......"

P.S. Să dea Dumnezeu să ne tot întâlnim în starea asta, dragă Alexis.