Necunoscutul Mihai Codreanu (1)

Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT - Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române şi susţinut de Consiliul Judeţean, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare din Iaşi.
________________________

Domnul Mihai Codreanu, poet, tocmai a ieşit din casă. Desigur, după tutun, dacă ar fi să ne uităm la tabachera de argint, cu monogramă, rămasă goală pe birou. Este ştiut că maestrul pufăie întruna din pipă, poate doar când doarme o lasă deoparte, pe un stativ mic de pe noptieră, ca să-i simtă şi în somn mirosul plăcut de tutun fin, ars. N-ar sta mai mult de câteva minute fără tutunul lui parfumat, pe care-l cumpără în punguţe cochete de la debitul din capătul străzii Lăpuşneanu.

Va fi văzut parcă plutind pe trotuar, singur, cu mersul nesigur, ca şi cum ar pipăi caldarâmul cu tălpile - aşa cum îl descriu prietenii şi admiratorii domniei sale. Va zăbovi puţin la o cafenea sau la cofetăria Tuffli, tot pe Lăpuşneanu, ca să mai spună o glumă ori să-şi recite ultimul sonet, compus poate chiar în drum, de acasă şi până la cafenea, în gând, aşa cum face cu toate minunatele lui sonete de pe la 30 de ani, de când nu mai vede să scrie şi să citească. Lucrează mereu la câte un sonet, în minte, şi poate fi văzut pe stradă cum şopteşte tot timpul versurile, din mers, ca şi cum ar prefira printre buze un şirag de mătănii sonore. Apoi se va întoarce acasă, la Vila Sonet din Strada Rece Nr. 5, fără să-i vadă pe trecătorii care-l salută cu pălăriile ridicate, dar răspunzându-le totuşi. Curând îi vom auzi bastonul de orb, care ascunde în coaja lui de lemn un stilet fatal din oţel de Toledo, bocănind ritmic în bordura trotuarului, apoi în treptele de la intrare, străjuite de doi buldogi de bronz. Ferocitatea lor e îmblânzită de precizia şi frumuseţea lucrăturii. Clopoţelul de la uşă va tresări într-un clinchet prietenos şi maestrul va păşi calm şi impozant în vestibul şi nu se va arăta deloc surprins de prezenţa unor străini în casa lui, aşteptându-l.

Suntem în Iaşi, în tulburatul an 2014, iar poetul e plecat demult dintre cei vii, din 1957. Însă impresia că abia a ieşit şi urmează să se întoarcă din clipă în clipă, cu punguţa de tutun răsucită pe deget, e atât de puternică, încât ţi se pare că ai dat buzna pe uşa deschisă tot timpul şi fără să vrei râmâi câteva clipe locului, cauţi din ochi slujnica: o fată de la ţară, împiedicată în abundenţa propriilor politeţi, care să te poftească în salon, la un ceai, până vine conaşul.

Intrând în Vila Sonet, dintr-un singur pas ajungi deodată într-un alt timp. Unul misterios şi dens, plin de parfumuri vechi, oprit, pe ceasul din perete, la ora când poetul a murit. Nu se ştie dacă s-a oprit singur sau l-a oprit cineva la ora 6 a dimineţii de 23 octombrie 1957. Totul aici a rămas exact aşa cum era când trăia Mihai Codreanu. Doar un telefon e străin, adus ca să întregească decorul interbelic. Un aparat vechi, oricum, din cele cu receptorul greu ca un ciocan, acum îngreunat parcă şi mai mult de sedimentele poveştilor ce au vibrat cândva în carcasa lui de ebonită neagră. Vila nu e una dintre acele case memoriale la care nici pereţii nu mai sunt cei de la întemeiere, cu obiecte de strânsură, impersonale, închise în vitrine reci. Are un aer solemn, dar nu artificial, ca de muzeu. E acea solemnitate caldă din casele vechi locuite de intelectuali, de aristocraţi. Nici nu e muzeu decât pentru aceea că primeşte vizitatori, ci este ceea ce este, ce se vede: o casă de om din care omul a plecat să moară puţin, cum ar fi spus Marin Sorescu; şi căldura lui, prezentă, ne urmăreşte încă din toate obiectele pe care le-a atins; ceva magic, o bruscă înmugurire de aripi, pe dinăuntru, se întâmplă când intri în Vila Sonet.
Sentimentul unei întâlniri excepţionale îl ai şi dacă nu ştii nimic despre Mihai Codreanu.

Un amic bucureştean, Vlăduţ, aflat cu treabă prin Iaşi, m-a rugat să-i arăt, în scurtul răgaz pe care-l avea, ceva frumos din această Florenţă a României - cum i-a spus George Călinescu Iaşului. Însă el nu ştia de spusa criticului. Tânărul meu prieten, un inginer de şcoală nouă, nu s-a luminat vreodată de altceva în afară de strălucirea şuruburilor sale; voia să-l duc la unul dintre muzeele tehnice. Doar suntem în oraşul lui Gheorghe Asachi, întemeietorul învăţământului tehnic românesc. Însă Palatul Culturii era închis pentru renovare, iar eu - insensibil la lumina albastră a şuruburilor - în altă parte nu ştiam vreun muzeu tehnic. Aşa că l-am dus pe amicul meu întâi şi întâi la Vila Sonet.
- Mihai Codreanu a fost un mare inginer - i-am spus în drum spre vilă, ca să-i aţâţ interesul.
- În ce domeniu? Că n-am auzit de el.
- Inginer structurist. A imaginat şi  a produs cele mai solide şi mai frumoase structuri, le-a dus până la perfecţiune. Poţi admira aceste superbe realizări în cărţile lui. În cărţile lui de poezie, pentru că Mihai Codreanu este un poet! - i-am precizat în ultima clipă, când era de-acum cu piciorul pe prima treaptă. Amicul nu mai putea da înapoi.

A intrat hotărât şi degajat ca-n gară. Se gândea la un tur în mare viteză printr-un depozit de vechituri insipide. Un ochi îi rămăsese oricum afară, peste drum, la celebra cârciumă - a junimiştilor, asta ştia şi el - “Bolta Rece”. Deodată, după numai doi paşi, s-a oprit. L-am văzut transfigurat în clipa când a dat cu ochii de masa din salon, aranjată ca pentru prânz, străjuită de impunătorul bufet Bidermeier. Se întreba - mi-a spus după aceea - dacă nu cumva toată povestea cu muzeul fusese o farsă şi de fapt îl adusesem la masă în casa unui bătrân prieten din Iaşi.

În dreptul bibliotecii a părut nu ştiu cum că vrea să treacă cu mâna prin sticlă ca să atingă volumele vechi, uriaşe, lucrate parcă unul câte unul şi fascicul cu fasciul în atelierul vreunui artizan pătimaş de altădată, care-şi îngropa toată fiinţa în detaliile operei sale, aşa cum astăzi pare să nu se mai întâmple. În stânga, monumentala “La Grande Encyclopédie (inventaire raisonné des sciences, des lettres, et des arts”, cu toate cele 31 de volume ale sale, legate în piele, luminând discret rafturile cu aurul neşters de pe cotoare. Enciclopedia, apărută în Franţa între 1886 şi 1902, însumează peste 37.000 de pagini cu 200.000 de articole, 15.000 de gravuri şi 200 de hărţi. Alături, “Grand Dictionnaire Universel”, în 15 volume, plus două suplimente, început de Pierre Larousse în 1866 şi încheiat de nepotul lui în 1888.

Inginerul era colpeşit de grandoarea lucrărilor. Aşa ceva ar însemna o muncă titanică şi astăzi, în era computerului, când cu o simplă apăsare pe buton noianul de informaţie se aşază cuminte în ordinea impusă. Ce însemna exact să organizezi atâta materie acum 150 de ani, cu creionul, pe hârtie, mintea lui de inginer crescut cu laptopul în braţe nu putea să imagineze. Şi de aici exaltarea lui:
- Incredibil! Băi, ce chestie!
Aşezat într-un genunchi în faţa bibliotecii, ca să vadă mai bine cărţile, până în textura fină şi în filigranul coperţilor, părea că se roagă.

Biroul poetului nu l-a impresionat prin încărcătura lui istorică şi sentimentală. Acolo, pe tăblia aceea pe care timpul s-a aşezat într-un strat fin, ca de ceară, maestrul şi-a scris unele dintre sonete. Sau nu? Poate deja îşi pierduse vederea când a ajuns biroul în casă şi de-acum el îşi dicta versurile soţiei sau secretarei. Dar şi aşa fiind, tot a stat la birou, mâinile lui l-au atins şi, într-un chip neştiut, ceva din fiinţa poetului a rămas acolo. Cine îi iubeşte opera simte asta. N-are cum să nu-l străbată acel fior inefabil. Însă amicul meu nu cunoştea nimic din scrierile lui Mihai Codreanu şi pentru el prezenţa străveche, ascunsă a poetului nu însemna nimic. Nu-i simţea sufletul. El admira, cu o emoţie nedisimulată, meşteşugul desăvârşit al biroului.

- Cum naiba de au făcut îmbinările astea? Ştii ce greu e să prinzi piesele în curbură? E o tehnică veche. Aşa ceva nu se mai face azi. Îţi iei un birou din PAL şi-l rupi dacă te laşi cu cotul pe el sau dacă pui deasupra un cărţoi din ăla, un Larousse.

Apoi, ajungând în dormitor, s-a oprit din nou. De data asta cu un fel de jenă. Nu se cuvine să intri aşa, hodoronc-tronc, în dormitorul omului. E indecent! A trebuit să-i reamintesc amicului meu că se află totuşi într-un muzeu şi că nimeni nu se va repezi asupra lui, intrusul, cu bastonul, cel cu limbă de oţel, agăţat în cuier lângă halatul de casă al demult dispărutei noastre gazde. Acelaşi cuier ţine, în altă gheară de lemn, (“Arcuită prin fierbere în abur”, a precizat doct tânărul inginer), halatul de automobil al lui Mihai Codreanu. Îl îmbrăca peste hainele bune când mergea cu maşina, să nu le murdărească. Da, avea maşină cu şofer!

Întâlnirea amicului cu “Bolta Rece” s-a produs mai târziu decât credea el. Fiecare obiect din casă îi spunea ceva chiar şi lui, omul şublerului şi al cheii franceze, ricoşat departe de literatură, şi a stat să le studieze pe fiecare în parte.

La masă, la restaurantul de vizavi, mi-a cerut să-i citesc ceva scris de Codreanu. Să vadă şi el ce neam de poet a fost dumnealui, de are şi casă memorială. Citise câteva sonete expuse la muzeu în ţiplă, scrise mână, dar dar nu-l prinsese niciunul. Cu ce să-l seduc, din panoplia strălucitoarelor sonete, pe un tânăr şcolit la Counter-Strike şi Age of Empires, apoi un pic şi prin Politehnica bucureşteană, pe un loc plătit? Aveam la mine cele două volume de “Scrieri”, din 1968, ediţie de referinţă, îngrijită de Constantin Ciopraga şi Ilie Dan. Primul volum, cu aproape toată opera poetică, al doilea cu publicistică şi cu traduceri. Puteam deschide la întâmplare şi să-i citesc o poezie, oricare. Măcar muzica ei impecabilă l-ar fi putut mişca, n-aveam nicio îndoială, Vlăduţ fiind un chitarist bunicel, un mâncător de muzică de tot felul.

Aveam, aşadar, la mine “Scrierile”, dar şi proscrisul “Sonet aniversar”, compus de maestru la 80 de ani. Să-i zicem Sonetul ascuns. Unul licenţios, în care bătrânul poet îşi deplânge, cu autoironie, prăbuşirea fizică. Sonetul acesta era doar pentru uzul amicilor, li l-a recitat de ziua lui, iar pentru public a scris “Sonetul unui octogenar”, frumos şi decent, bun de predat la şcoala de maici. Varianta de separeu o primisem de la venerabilul poet Nicolae Turtureanu, fost muzeograf la Vila Sonet. Tot de la dânsul am aflat că sonetul impudic a circulat aproape 50 de ani pe sub mână, fiind tipărit abia în 2003 prin grija lui Romulus Vulpescu. Mi-am dres vocea şi am citit poemul, deloc nepotrivit în locanta unde altădată răsunau poveştile şi glumele picante ale lui Ion Creangă şi ale celorlalţi junimişti încinşi de alunecosul Cotnar:

Mi-e sufletul acrit de băutură,
De-aceea astăzi scriu numai sonete
Şi-n calea mea de mă-ntâlnesc cu fete
Mă fâstâcesc şi nu mai tac din gură.

Mi-e sexul veştejit şi tâmpla sură
“Nu-nvie morţii, e-n zadar, poete !” ‒
Şi când le-arăt bătrânul meu pulete
Golanii rîd, iar curvele mă-njură.

Căci, vai, prin lume, jalnică paiaţă,
Trecut-am, futu-i mama ei de viaţă,
Ca un netot pe lângă rău şi bine.

Când mă gândesc la clipele trecute
Şi văd că nu e chip să mai pot fute,
Mă mulţumesc măcar că pofta-mi vine.

Râsul amicului a umplut deodată, puternic, gâlgâitor, firida cu boltă în care stăteam. Apoi a amuţit brusc şi s-a uitat îndoit la mine:
- Adică… Păi stai, că nu e chiar aşa de râs!

Alţi clienţi nu mai erau pe-acolo. Poate i-ar fi oripilat, poate le-ar fi trezit curiozitatea: cine e oare acest bătrân care scrie cu atâta umor şi cu atâta tristă înţelegere despre asfinţitul bărbatului? Tânărul comesean cel puţin, văzând că nu mai am şi altele de acelaşi calibru, a luat cartea şi a început să o răsfoiască. Paginile l-au prins imediat. Nici n-a întors capul când o chelneriţă bătrână şi uşor euforică ne-a adus platoul cu bunătăţi moldoveneşti. Când şi-a făcut plinul cu poezie - nici nu are un rezervor prea încăpător - a lăsat cartea jos şi, vădit impresionat, a spus un singur cuvânt:
- Mişto!

Mi s-a părut că este o victorie postumă a poetului Mihai Codreanu să obţină admiraţia deplină a unui profan al poeziei. Nu se studiază în şcoli, cărţile lui nu se mai editează, vizitatorii nu stau la coadă la casa memorială. Din faima lui de altădată, care însufleţea şi înnobila Iaşul, plutea prin Bucureşti şi-şi deschidea aripile la Paris, deasupra Academiei Franceze, n-a mai rămas decât o pâlpâire stingheră pe cerul Iaşului cultural, un capitol succinct în istoriile literare şi o vibraţie înaltă, parnasiană, în inimile iubitorilor de poezie - din ce în ce mai puţini în aceste vremuri antipoetice.
  
Fiindcă veni vorba, nici ieşenii nu sunt mai buni cunoscători ai sonetistului.
Aşezat în drum, într-o laterală a Vilei Sonet, am întrebat câţiva trecători:
- Nu vă supăraţi, ştiţi, vă rog, unde este casa Codreanu?
- Codreanu? Nu ştiu, domnule. S-a mutat de mult aici? - mi-au răspuns, întrebându-mă, unii care păreau să locuiască în zonă. Îi recunoşteai după mersul liniştit, din apropierea casei, după indiferenţa, dată de obişnuinţă, cu care urcau agale pe străduţa veche.
- Da, s-a mutat la cele veşnice în 1957. Iată, asta e casa Codreanu! - şi le arătam vila din crucea drumului.
- Nu, domnule, aici locuieşte familia Grădinariu!

E adevărat, la etaj locuieşte această familie respectabilă. O dramă recentă i-a adus o fărâmă de notorietate tristă în cartier. Sunt oameni fără nicio legătură cu poetul. Dar măcar ştiu cine a fost Mihai Codreanu, îi respectă memoria şi faptul că locuiesc în casa lui le dă un sentiment aparte, un amestec de mândrie şi pietate.
Etajul i l-a dat Codreanu surorii sale, Natalia, iar urmaşii ei l-au vândut; lanţul cumpărătorilor, trei-patru, se opreşte la familia Grădinariu. Doamna Cati, cea de a doua soţie, după moartea soţului s-a grăbit să  doneze statului ce i-a mai rămas, parterul şi subsolul, cu o clauză specială: ea să rămână în locuinţă pînă la moarte. În felul acesta fericit pentru noi casa n-a fost naţionalizată, n-a urmat destinul atâtor clădiri distruse de nişte locatari veniţi din proletariatul semianalfabet, dintre cei care pun pe foc pianul într-un roman de-al lui Paul Goma, şi totul s-a păstrat, prin grija soţiei, exact cum era când trăia poetul. Atingerea lui de nevăzător, tremurată, ca o bătaie de aripi de fluture pe lampă, se simte parcă şi azi.
- Dar statuia lui Codreanu n-aţi văzut-o?
- Ba da, dar nu m-am uitat să văd ce scrie pe ea.
Sau:
- Nu se vede, că e ascunsă după copac.

Bustul lui Mihai Codreanu păzeşte discret intrarea pe Strada Rece, în umbra unui plop găunos, pe jumătate uscat, sădit chiar de poet. Micul scuar în care e aşezată nu e îngrădit. Câinii vagabonzi şi-o adjudecă prin ridicarea piciorului, trecând-o în  teritoriul lor, iar şoferii parchează cu botul maşinii lipit de soclu, mai-mai să-l dărâme - şi numai grija de maşina lor îi opreşte de la asta. Nici n-ar fi mare lucru: în Iaşi, trei busturi - Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ciprian Porumbescu şi Nicoale Gane - au dispărut cu totul din parcul Copou. Un soclu cam mare. Disproporţia îi sare în ochi şi unui necunoscător. Autorul volumului de sonete “Statui”, un cântec vast, de o armonie perfectă, ar fi putut avea parte de o statuie mai echilibrată.

Altădată, când am cerut un taxi la Vila Sonet, vocea de la dispecerat a alunecat într-un sughiţ.
- Vila Sonet? Pe ce stradă?
- Strada Rece, doamnă.
- N-avem Vila Sonet pe Strada Rece. Poate vreţi la “Bolta Rece” de pe Strada Rece.
- Nu, eu vreau la Vila Sonet de pe Strada Rece. Casa Codreanu, doamnă! Muzeul!
- Staţi oleacă să întreb...

Îi simţeam încordarea la telefon. Şi frustrarea. Gâfâia. Cum să nu ştie unde e Casa Codreanu, Vila Sonet, ea, care cunoaşte fiecare cotlon al acestui oraş plin de surprize edilitare?
- E faţă în faţă cu “Bolta Rece”!, zic. La doi paşi.
- Ah! - s-a relaxat dintr-odată femeia. Păi de ce nu spuneţi aşa? Deci să vină o maşină la “Bolta Rece”, nu?
- Nu, doamnă, eu am cerut la Vila Sonet, vizavi.
- Şi ce are dacă vine la “Bolta Rece”?
- Are, că eu vreau să mă ia taxiul de la muzeu, ca pe intelectuali, nu de la cârciumă, ca pe beţivi, da?

Taxiul a sosit prompt, precis la momentul anunţat, şi a oprit în faţa restaurantului.
- Dar de ce nu opriţi maşina unde am cerut, la Vila Sonet?
- Unde vine asta?
- Chiar aici, iată! În stânga.
Omul s-a aplecat puţin şi s-a uitat pe geam.
- Asta? Păi o ştiu, domnule! E “Casa cu lei”! Am venit de sute de ori la “Bolta Rece”, dar n-am văzut că scrie acolo că e muzeu. Numai la “Boltă” ne cheamă lumea!
Exact aşa mi s-a întâmplat. Şi nu o singură dată.