Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imaginaţi-vă că aveţi 14 ani şi peste o sută de kilograme. Staţi pe o pătură ponosită, întinsă pe podea şi singurul prieten e... telecomanda. Nu schimbăm canalul, suntem în faţa unei poveşti reale din Bucureştii lui 2017.
În camera lui, Alex stă ţintuit în faţa televizorului. Nu se mută de pe o parte pe alta. Nu are nici spaţiu şi nici nu poate. Are o greutate mult prea mare, pe care nici părinţii nu o mai ştiu. Acum câţiva ani, l-au urcat pe Alex pe cântar şi atunci deja depăşise suta de kilograme. Alex nu are prieteni. Viaţa lui se duce dintr-un colţ într-altul al casei sau al curţii sărăcăcioase în care stă. Iar părinţii spun că nu au putut să-l ducă nici la şcoală. Alex ştie să numere cu greu până la 10.
Îşi împarte camera cu ceilalţi patru fraţi, doi cu dizabilităţi, şi cu părinţii. Fetele, de la care învaţă ce-ar fi putut într-o clasă, dorm în pat, iar băieţii pe jos. Îl privim în ochi. Ne priveşte, dar pune repede capul în pământ. Se bucură de fiecare clipă petrecută alături de oameni noi. Camera de filmat este orientată spre el. Se simte bine, în sfârşit, e în centrul atenţiei.
Încercăm o discuţie din care înţelegem câteva cuvinte: "pat", "televizor" sau "mi-e foame".
Ne pregătim următorul cadru, interviul cu mama. Greu de ales. Cele două încăperi, unde sunt înghesuite şi bucătăria şi dormitorul, sunt prea strâmte. O punem în pragul uşii, iar reflectorul ne dezvăluie o femeie simplă, curată, cu faţa brăzdată de amărăciune. Începe să vorbească despre Alex. Cum băiatul ei s-a născut normal, ba chiar firav, şi cum, de la câţiva ani, a început să fie mai..."durduliu". Timpul a trecut şi kilogramele s-au strâns. La medic a mers de câteva ori. Şi atunci cu greu, pentru că Alex obosea foarte repede, iar cei din jur se uitau ciudat la el. De ani buni, însă, doctorul le-a fost doar în gând. Oftează şi plânge că n-a făcut nimic.
Singura bucurie, mâncarea
E situaţia cinică, în care un puşti e prins la mijloc. Un joc al sorţii şi al banului. O familie cu cinci copii, trei cu dizabilităţi, şi cu câţiva pereţi care au forma unei case. Baia e doar un vis. WC-ul este în curte, iar ei se spală la copaie. Pentru Alex singura bucurie este mâncarea. Atunci când mama nu-i dă suficient "fură" din frigider şi ascunde sub pătura pe care stă întins. Aşa a ajuns să mănânce şi câte trei pâini la o masă, dacă mama îl lasă. Şi mai are o bucurie, să se joace cu una dintre surorile lui. Cea care l-a învăţat să numere, care încearcă să-l înveţe alfabetul şi care plăteşte cu lacrimi, la şcoală, vorbele grele ale colegilor despre fratele ei.
Citește pe Antena3.ro
Româia, pe podiumul obezităţii
Povestea lui Alex nu este singulară. Obezitatea nu ţine cont de vârstă sau de statut social. Când s-a născut Alex, România era pe locul 20 în clasamentul European al obezităţii infantile. În 14 ani, cât are acest băiat acum, am ajuns pe locul al doilea.
Într-o tabără de nutriţie, la Straja, am găsit în jur de 30 de puşti. Toţi cu probleme de greutate. Copii care la 10, 12 sau 14 ani au dublu sau poate chiar mai mult faţă de greutatea pe care ar trebui în mod normal să o aibă. În cazul lor, părinţii şi-au permis să-i trimită pe mâna specialiştilor. În ultimul ceas au căutat ajutorul. Iar copiii, motivaţi, povestesc cum vor să scape de povara kilogramelor în plus. Una care lasă urme. Ei ne spun cum fiecare kilogram în plus a însemnat un pas către izolare. Prietenii au încetat să-i mai caute, părinţii nu au găsit vreme pentru ei, aşa că... refugiul a fost mâncarea. Şi mâncând, au privit cum ceilalţi copii se joacă. Şi-au şters lacrimile şi... au sperat ca într-o zi să fie şi ei acolo. Pentru ei, visul s-a împlinit după ce au ajuns în tabăra de nutriţie şi au găsit motivaţia că vor fi şi ei "normali".
Cum am uitat să mai facem mişcare
În România, unul din doi elevi este este supraponderal, unul din patru este obez. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, supraponderalitatea şi obezitatea reprezintă al cincilea risc de deces, la nivel global. Circa 3 milioane de adulţi mor în fiecare an ca urmare a faptului că au o greutate peste limitele normale. Greutatea excesivă răspunde de peste 40% dintre problemele cauzate de diabet, peste 20% dintre cele provocate de bolile cardiace şi de până la 40% dintre problemele cauzate de anumite forme de cancer.
Kilogramele în plus slăbesc inima. Iar probabilitatea este de două ori mai mare de a dezvolta hipertensiune arterială decât la persoanele cu greutate normală. Şi tot excesul de kilograme dublează riscul de cancer. Studiile clinice arată că supraponderalitatea şi obezitatea pot fi asociate cu un risc al cancerului de colon, de vezică biliară, rinichi, prostată şi de sân după menopauză. Diabetul e nelipsit din rândul bolilor de care suferă o persoană obeză. Iar România este din nou campioană. Avem o frecvenţă a diabetului cu aproape 12%, peste media europeană, care este undeva între 8-9 procente. Şi e o boală care nu mai ţine cont de vârstă. Medicii spun că, la copii şi la adolescenţi, apare diabetul de tip doi. Adică, acel diabet al adultului care nu este neapărat insulino-dependent. Dar, care, mai târziu în timpul vieţii, va fi tratat cu insulină şi are complicaţii severe. De exemplu, dacă un copil de 12-15 ani are diabet de tip 2, la 30-35 de ani devine sigur un adult cu probleme vasculare, renale, oculare sau cu o boală periferică cu risc de amputaţie. Conform vechilor manuale de medicină, spun specialiştii, diabetul de tip 2 apărea după 40 de ani. Acum, însă, au început să nu mai fie rare cazurile în care tineri de 20, 18 sau chiar 15 ani să fie afectaţi de această boală.
Cauzele deja se cunosc. Modul de viaţă şi, implicit, alimentaţia haotică şi de proastă calitate. Astăzi, puştii au uitat să facă mişcare. Preferă calculatorul, tableta sau telefonul. Iar mesele sunt dezechilibrate. Potrivit unui studiu publicat recent de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproape 70% dintre copii de la noi din ţară nu mai iau micul dejun sau cina cu părinţii. Iar nutriţioniştii spun că cei mici au ajuns să mănânce de plictiseală, din lisă de afecţiune sau de stres.
În spatele fiecărui kilogram în plus se ascunde o suferinţă, pentru care plăteşte copilul, dar de care este responsabil şi părintele, bunicul, profesorul şi chiar autorităţile.
Ce a făcut statul
Tentative de educare au existat. Timide, ce-i drept. În 2004, Ministerul Educaţie a introdus Programul naţional de educaţie pentru sănătate în şcoala românească. Adică, un opţional pentru elevii din clasele I-XII. Un optional în care însă nutriţia nu a fost pe placul părinţilor. În 2015-2016, doar 87 l-au ales. Nu se ştie exact şi la câte dintre şcoli se şi pune în practică.
Lipsa orelor de nutriţie se simte. Doar în unele şcoli, profesorii se chinuie să-i înveţe pe elevi ce înseamnă o alimentaţie corectă. Cel puţin încearcă. Pentru că nu sunt specialişti. Şi ei învaţă la rândul lor. Recunosc însă că ar avea nevoie de îndrumare, de specializare sau de intervenţia din exterior a unui expert. Nevoile însă nu par să impresioneze şi autorităţile.
Niciun program naţional de nutriţie
În timp ce numărul copiilor afectaţi de tulburările metabolice creşte, autorităţile nu au nici acum un program naţional de nutriţie. Nici măcar unul de control al zahărului pe care îl consumăm. Acel dulce care ne ucide încet, dar sigur.
Potrivit OMS, cei care consumă una până la două căni de sucuri îndulcite pe zi au un risc de a dezvolta diabet tip 2 cu peste 25% mai mare faţă de cei care nu beau. Iar zahărul creează dependenţă. Mai grav este că numărul diabeticilor a crescut la nivel mondial de patru ori față de 1980, când erau peste o sută de milioane de persoane afectate. Un alt studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea americană Tufts susţinea că 185 de mii de adulţi mor anual, în întreaga lume, din cauza consumului excesiv de băuturi bogate în zahăr. La noi în ţară, anual, un român consumă peste 30 de kilograme de zahăr. În timp ce, la nivel european, consumul mediu este de 16 kilograme. Iar cifrele cresc. Grav este că puştii au ajuns să consume de zece ori mai mult zahăr adăugat, faţă de cantitatea recomandată de specialişti. Adică, 3-5 linguriţe de zahăr pe zi. În realitate, însă, copiii consumă peste 35 de linguriţe.
Departamentul de Sănătate al guvernului britanic susţine că băuturile răcoritoare sunt principala sursă de zahăr pentru copii. La noi, peste 80% dintre copii şi adolescenţi beau, în medie, 300 de mililitri de băuturi carbogazoase pe zi. Specialiştii spun că zahărul ucide şi că e mai periculos ca fumatul. Iar băuturile carbogazoase sau sucurile, care, ştim, au exces de zahăr, au ajuns să fie savurate mai mult decât apa.
În faţa camerelor de filmat, copiii recunosc că iubesc zahărul. Cunosc şi riscurile excesului , dar nu le conştientizează. De vreme ce, în unele şcoli, povestesc elevii, e competiţie de consum de alimente nesănătoase, pe bază de zahăr.
Soluţiile specialiştilor
Conştientizarea ajută schimbarea. La fel de importantă este şi implicarea autorităţilor. Se simte lipsa unui program naţional de combatere a obezităţii infantile. Unul nu doar pe foi, ci care să fie pus şi în practică. Implicarea părinţilor în alimentaţia corectă a copiilor dă startul către normalitate. O implicare din ambele părţi. Pentru că, cei mici învaţă şi copiază obiceiuri alimentare în primul rând de la părinţi. Iar gustul alimentelor nesănătoase îl învaţă tot de acasă.
Un program de screening al diabetului ar duce la diminuarea afecţiunii. În ţările nordice sau în SUA, programul dă roade. La noi, încă se lucrează la concept. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a făcut, de-a lungul timpului, mai multe recomandări statelor unde numărul bolnavilor de diabet sau al persoanelor supraponderale creşte alarmant. Printre acestea se numără şi măsuri de natură fiscală. În unele state au fost deja implementate sau urmează. Taxa pe zahăr a dus la îmbunătăţirea stării de sănătate. De exemplu, în Mexic, Guvernul a introdus, din ianuarie 2014, o acciză în valoare de un peso pe litrul de băutură răcoritoare cu adaos de zahăr. Asta a însemnat, bineînţeles, o creştere în jur de 10 procente a preţului de la raft. Efectele asupra sănătăţii populaţiei s-au văzut încă din primul an de implemntare, iar consumul bauturilor cu adaos de zahăr s-a redus.
Ce putem face noi
Imaginaţi-vă că Alex ar avea camera lui, ar merge la şcoală, cu băieţii la joacă şi că la 14 ani ar avea puţin peste 50 de kilograme. Depinde şi de noi, nu doar de el şi de părinţii lui. Depinde de educatori, de asistenţii sociali, de medici şi de programe reale, gândite de stat pentru copiii săi.
Să schimbăm perspective. Să schimbăm percepţii. De la cum ne privim pe noi şi pe ei şi până la ce alegem să mâncăm. În fond, problema obezităţii este generată de alimentaţia haotică. Într-o vreme, nutriţioniştii şi doctorii avertizau populaţia că fumatul ucide. Astăzi, însă, spun că un alt viciu a ajuns să ucidă mai mult: mâncarea în exces sau de proastă calitate. Împreună cu specialiştii şi autorităţile, putem şi trebuie să şi vrem să schimbăm situaţia critică în care suntem. Putem să le oferim copiilor noştri mai mult decât „cornul şi laptele", ei trebuie să aibă parte de alimente nutritive, iar noi să introducem ore de nutriţie în şcoli, să îi învăţăm pe cei mici, dar şi pe părinţii lor ce înseamnă o alimentaţie corectă.
Avem chefi talentaţi şi cu suflet care sunt dispuşi să ne înveţe cum să gătim sănătos şi, în acelaşi timp, gustos. Şi cum putem să facem preparate şi pe placul copiilor. Care să-i atragă şi să nu le afecteze sănătatea. Din contră, meniuri care să le aducă acel aport de proteine, carbohidraţi sau vitamine de care cei mici chiar au au nevoie.
Să fii reu greu în România nu înseamnă doar ei. Ci, noi. Împreună putem să schimbăm cifrele din statistici. Şi tot aşa, să îmbunătăţim starea de sănătate a României, pentru care NOI suntem responsabili!
30 kg/an este consumul de zahăr pe cap de locuitor, în România. Media europeană este de 16 kg/
Greu în România
O campanie Observator
Din octombrie, la Antena 1
Pe Alex îl veţi vedea în curând la Observatorul Antenei 1. Andrada Popovici şi echipa Observator ridică vălul de pe copiii nedoriţi şi ignoraţi ai României, pentru că sunt prea grei într-o ţară în care oricum e încă prea greu de trăit. Cum e viaţa la o sută de kilograme, dar şi cum poate ea fi la jumătate, cât face şcoala, cât face societatea şi cât de uşor putem să ne facem un viitor mai bun pentru copiii noştri, vedeţi din octombrie, în campania Observator “Greu în România”
