Pietroasele, războiul tescovinei și „Prințesa țuicii”

Aici, de-a lungul și de-a latul unor linii imaginare ce separă (județele) Prahova și Buzău, până și oamenii sunt pregătiți să izbucnească, fremătând, într-o nouă viață. Dar nu aiurea, ci abia după ce au rânduit cazanele de cupru doldora cu boștina stoarsă din toamna strugurilor, au tăiat vița-de-vie, au cercuit-o și-au închinat-o, la ceas de seară, privind-o tandru prin curcubeul unui pahar de Fetească regală, Merlot, Riesling, Tămâioasă, Busuioacă ori țuică.

Din Pietroasele până-n Valea Călugărească și din Loloiasca până-n Vârf, via Greceanca, pământurile grase ale Dealului Mare, crescute până la noi odată cu retragerea apelor din bazinul Mării Paratethys și nașterea Carpaților, arcuiesc spre cer butași de viță-de-vie nobilă care, pentru a pregăti rod bun, au nevoie acum, în pripa iernii, să fie ușurați de pornirile sălbatice ale sevelor. „Ai găsit oamini la tăiat, că acuș saltă cepii pe coardă și strici hamburgu’?”, mă repede (risipindu-mi fiorurile geologice) din moțul unei prispe strâmbe țața Bia, vrednică fiică a cioplitorilor în piatră și a făcătorilor de vin din Greceanca. „Nu, tanti, tragi cu pușca și nu dai de un om serios, să-l iei cu ziua. Și-apoi, am venit să fac țuica. Abia după aceea mă voi îngriji de tăiat și cercuit via”, mă apăr anemic, măcinat de următoarea necunoscută: oare câți bani îmi va cere, anul ăsta, Vali Tractoristu’ să-mi care sacii cu boască, vinul casat și lemnele pe o distanță de cinci kilometri, cât măsoară fâșia de șosea ce unește, printre salturile nervoase ale iepurilor și piruetele amețitoare ale fazanilor-derviși, Greceanca de Pietroasele. 

Să curgă paralele!

„Cât să-ți ia? O sutică! Și să zici merci dacă pune mâna să ajute la încărcat și deșertat. Într-o oră te-a ușurat de plata unei zile întregi de muncă”, mă ghicește baba Bia. Zâmbesc fals-amabil, în vreme ce calculez febril: „O sută, transportul, încă trei sute și jumătate, chiria celor două cazane vreme de paisprezece ore - cât să vântur în butoaie-comori mai bine de două sute de litri de tescovină -, plus o sută și cincizeci de lei Elenei, fata cu inimă de aur care vorbește-n dodii despre amoruri niciodată împlinite, dar care și descarcă, încarcă, lipește și descântă focul cazanelor din Pietroasele precum o pythie analfabetă care-și bolborosește convențional oracolele”. Fără ocolișuri, Elena e alintată, printre pălmașii tescovinei de sub Dealu Mare, „Prințesa țuicii și a zaharicalelor”. Și-mi solicită, în afara unui stick încărcat cu „manele adevărate”, niscaiva „bănuți” pentru țigănușii pe care i-a ademenit să-i asculte ordinele.

O sută de lei costă ziua de muncă 

Iar eu mă supun. Alături de aceste mici fițe și evantaie (a se citi câte zece de lei pentru puradeii zburdalnici și muncitori aciuați în câmpul muncii), plătesc „Prințesei țuicii” 1,5 de lei pentru o cafea la pahar (de hârtie), doi lei jumate’ pentru o „Cola” la cutie și suport, în plus, două curse cu automobilul personal în sat, acasă la ea, unde spera să găsească „zilieri” pentru următorul client (venit de la Sibiu, la socri) chitit să producă și el sute de litri de tescovină tulbure. Încurcată treabă, nu? Dar poate nu-i decât impresia noastră, a orășenilor obișnuiți să-și câștige pâinea butonând tastatura laptopului din propriul fotoliu. „Astăzi ai scăpat ieftin, ai avut noroc că ai dat peste «Prințesă», altfel cine știe cât decartai! Ziua de muncă urcă la o sută de lei, cu o masă caldă ori ba, depinde de om, ba poate bate și o sută și douăzeci de lei - parale luate de la boierii din București și Ploiești”. 

„Gârtii” și bentonită

„Prințesa țuicii”, încremenită într-un șpagat bățos ce poartă în tendoanele lui șapte saci de boască și zece „deca” de vin amar, mă țintuiește chiorâș, semn că negocierile s-au încheiat. Ce să mai comentez? Lângă cei treizeci și doi de saci ai mei (cu boască), un sibian însurat la Pietroasele a aliniat vreo sută de „rupturi” din plastic și o tonă de lemne. Renumiți pentru bunul lor simț, „ardelenii-melci”, al căror reprezentant a aterizat în acest februarie incandescent sub dealurile Istriței, a încercat, obraznic, să-mi spulbere programarea, să se bage în față ca „miticii” din Valahia blamați cu orice prilej. N-a reușit, dar nici nu mi-a lăsat impresia vreunui „domn” școlit într-un fost imperiu austriac. „Hai, mă, dă-mi mălaiul și făina, să lipesc cazanul, că m-au luat toate căldurile descărcând boștina asta veche! Ce vă tot măsurați în vorbe peste bot! Apucă mai bine niște gârtii și aprinde focu’, că vă prinde vara până faceți țuica asta! Aprinde cu gârtii, mă, și pune viță, altfel ne vede Dumnezeu”. Din înaltul afumat al încăperii glasul bărbătos al „Prințesei” despică din nou aerul saturat de alcool: „Ai pus bentonită de-aia de limpezire în vin, să nu luăm dracu’ foc aici! E curat, zici? Hai că vedem acu’, de nu ne-or sări capacele-n cap!” 

Salam versus „Pantera”

În patru ore de la prima picătură de țuică prelinsă în vasul colector sunt gata două cazane (pornite simultan), o sută douăzeci de litri de tescovină (40 de grade) curată ca lacrima. „Vezi dacă ai marfă bună? Curge de nu se mai oprește! Ia, ia cu lingura de lemn și dă-i foc, să vedem, mai ține flacără? Ține, ține, nu desfacem cazanu’, îl mai lăsăm”. Când nu vântură de colo, dincolo boștina fierbinte, nu lipește cu mălai și făină cercurile de aramă ala cazanelor ori nu mătură, nu spală și nu testează calitatea lichidului îmbătător, „Prințesa țuicii” e o simplă fată din Pietroasele, de vârstă incertă, admiratoare a lui Guță și Salam: „Mi-ai adus lăutarii? Ia, bagă sticku’ ăsta aici, la boxă, să ne veselim nițel! Nu-l citește? Cum adică?”. Nedumeririle Elenei se sting ușor-ușor, odată cu micile noastre răutăți (am intenționat să-i înregistrăm „Pantera” în loc de Sorinel Puștiu’ și alți demoni ai manelelor). Toropită de muncă și de orele de veghe în fața focului, „Prințesa țuicii” își adună grijile și le eliberează domol, una după alta: „Se schimbă vremurile așa, deodată. Mâine-poimâine, oaminii din sat nu vor mai aduce deloc cu babele și moșii lor. Mai ales cu ce făcea ăștia bătrâni înainte. Mulți și-a lăsat viile pârloagă ori le-a vândut pă nimic. Au plecat în Anglia, în Germania, la muncă, în construcții, la lopată. Nu mai găsești un băiat serios să-l iei cu ziua. D’apoi unu’ să-l iei de bărbat!”. Când stelele au spuzit albastrul de cerneală al cerului și doar țipetele răzlețe ale bibilicilor insomniace mai săgetau aievea, Pietroasele s-a aplecat cu tot cu case, trupuri, suflete și vii într-o rână. Apoi, a ațipit. Doar „Prințesa țuicii” mai veghea încă, beată de nesomn și incertitudini ghicite în jar și cenușă.

Rețete fără secrete

Ca să obții o băutură de calitate superioară, ai nevoie, potrivit sfaturilor furnizate de Elena, „Prințesa țuicii” din Pietroasele, de câteva ingrediente indispensabile: „Fără viță-de-vie nu faci mare brânză. Vița pornește cazanul, vița ține focu’ viu, vița sporește repede țuica. Cu lemne groase greu ajungi la liman. Apoi, nu se pune niciodată în cazan vin vechi, casat, care a fost tratat cu bentonită. Asta provoacă explozii când începe să fiarbă cazanu’, te nenorocește”.

Somn bun, în butoaie de stejar vechi 

Viața de zi cu zi la Pietroasele se împletește de milenii pe coardele de viță-de-vie. Februarie înseamnă, în această vatră faimoasă (și) pentru tezaurele din aur dezgropate pe Valea Urgoaiei, „tăiat”, „cercuit”, „strâns vița”, „întins sârmele”, numărat în gând speranțele într-un an (viticol) bun. Oră de oră, zi-lumină, oamenii trudesc și vorbesc despre vie. Unora până și-n somn li se arată aceleași daruri (lichide) dumnezeiești. Mai ales pe Ulița Tămâioasei, colț cu fundătura „La Butoaie”, unde o familie întreprinzătoare a ridicat o cramă-pensiune deosebită: „Aici, la noi, poți gusta toate soiurile de vin care se obțin în podgoriile Pietroaselor, de la Merlot și Fetească neagră până la Riesling, Tămâioasă și Busuioacă. Apoi, poți dormi în butoaie de stejar adevărate. Eu cu mâna mea le-am transformat în căsuțe. Haideți să le vedeți!”, ne-a îndemnat Vasile Roșca, stăpânul locului. 

Scurt istoric al țuicii

În 1570 cuvântul „țuică” este atestat pentru prima oară documentar în legătură directă cu localitatea Turț, unde se și fabrica. De altfel, „Țuica de Turț” a rămas celebră până astăzi. Doar că etimologia acestui cuvânt n-a putut fi deslușită. „Termenii similari din sârbo-croată - cujka - și din săsește - tsuikë - provin, evident, din limba română. Deci este clar - suna evaluarea regretatului cercetător Vintilă Mihăilescu -, țuica este a noastră și niciun vecin nu poate pretinde (etimologic) paternitatea ei!”. Termenul este întrebuințat în Muntenia, Oltenia, sudul Moldovei, Dobrogea, iar după Marea Unire din 1918 cuvântul „țuică” a înlocuit aproape total cuvântul „rachiu”, utilizat și el destul de mult până atunci.

Palincă, rachiu, horincă

„Monopolul cultural” (recent) al țuicii poate fi susținut și lingvistic, iar Vintilă Mihăilescu a demonstrat acest lucru destul de simplu: „Între Micul atlas lingvistic român din 1956 și Noul atlas lingvistic român din 1997, de exemplu, se constată o generalizare a cuvântului «țuică». La aproximativ 50 de ani distanță între aceste lucrări, termenul este prezent în toate celelalte zone - Banat, Crișana, Maramureș, nordul Moldovei și Transilvania -, dar sunt cunoscuți, fără a fi utilizați în mod curent, și ceilalți, precum palincă, rachiu, vinars și, mai puțin, horincă”. Putem pune în discuție, așadar, un soi de „naționalizare” a țuicii, care devine băutura tradițională românească pe care o știm în prezent, cu denumire și mod de producție relativ standardizate de la un capăt al țării la altul - concluziona antropologul Vintilă Mihăilescu în studiul „Etnogeneză și țuică” (Polirom, 2018).

Țuica împarte țara în două Românii

Cercetătorul Boris Zderciuc împărțea România în două țări distincte. Și asta prin intermediul țuicii: „Nordul Palincii (tare, dublu distilată, în jur de 50-60 de grade) și Sudul Țuicii (slabă, în jur de 25 de grade). Pentru nord, țuica din sud este «poșlete». Pentru sud, pălinca distruge aroma țuicii și e băutură de bețivi”. Împărțeală valabilă, cu mici variații, și astăzi - nu?

Băutura de pe pereții mănăstirilor 

Letopisețul de la Bistrița (cronica Moldovei de la 1359 la 1504) menționează că zugravilor mănăstirilor domnești ale lui Ștefan cel Mare li se trimiteau butoaie cu țuică de prune, aceasta fiind folosită ca solvent la tencuiala pereților și la amestecul culorilor. 

De la struguri, la prune

Țuica nu se obține doar din struguri, ci și din prune, fructe la fel de populare în România, una din țările fruntașe la producția de „țuicomicină”. Dar să dăm curs câtorva statistici oficiale! La sfârșitul secolului al XIX-lea, de pildă, suprafața cultivată cu pruni în Principatele Române era de 55.280 de hectare, iar producția medie anuală de țuică era de 385.000 de hectolitri în Valahia și 36.000 de hectolitri în Moldova. Producția avea să se tripleze după criza filoxerei, care a distrus viile, obligându-i pe români să treacă, pentru o vreme cel puțin, aproape integral pe țuică de prune. 

„I-am drăcuit până i-a găsit stâlpu’ din gard”, Elena, „Prințesa țuicii” din Pietroasele, despre zilierii-țepari

60 de litri de țuică tare (40 de grade) se pot obține prin fierberea a șapte saci cu boască și o sută de litri de vin vechi

4 ore sunt necesare, în medie, pentru finalizarea unui cazan cu boștină de calitate superioară

Țuica mai este numită în popor și „țuicomicină”, aluzie la presupusele ei proprietăți medicinale

70 de lei trebuie să plătești pentru a închiria un cazan de țuică la Pietroasele