x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special România super-kinky

România super-kinky

de Vasile Surcel    |    30 Aug 2009   •   00:00
România super-kinky

Hărţile moderne descriu o Românie "memorialistică", în care localităţile au nume eroice, scoase de obicei din cartea de istorie. În paralel, există însă şi o altă Românie, discretă, dar deosebit de suculentă: ţara locurilor cu nume zemoase, pe care Codul manierelor elegante le refuză cu îndârjire.



Nu există generaţie de elevi care să nu fi chicotit cu subînţeles când profesorul de istorie le vorbea  despre "Târgul", "Cetatea" sau "Oraşul de Floci". Dintotdeauna, puştii se hlizesc, de parcă ar şti ei bine că Ştefan cel Mare s-a luptat cu oastea vreunei "coafuri" pubiene, iar nu cu un oraş plasat de hărţile medievale undeva, prin Ialomiţa. Doar cei care mai pun din când în când mâna pe câte o carte au ocazia să afle că "Flocii" medievali nu erau cei pentru care îi umflă pe ei râsul, ci lâna brută, care se vindea cândva pe bani buni.

Feţele ipocriziei
Canoanele bunelor maniere consideră nepotrivită atât menţionarea "în clar" a numelui organelor intime, cât şi cea a actului erotic. La fel de "ruşinoasă" este şi pomenirea, pe numele lor, a unor activităţi fiziologice esenţiale: procesele de excreţie. Simplă ipocrizie. Toate aceste aspecte ale vieţii există, indiferent dacă le nominalizăm neaoş, româneşte, sau le ascundem sub vreun cuvânt savant, cules de prin limba latină sau greacă. Mai ales că şi acolo, la "părinţii lor", vorbele sulemenite elegant înseamnă exact acelaşi lucru.

"Genocidul" numelor "buruienoase"
Pe timpul domniei lui Cuza Vodă, pe la 1865, s-a promulgat o lege a evidenţei populaţiei. O dată cu ea, străvechile porecle au devenit nume de familie trecute, pentru prima dată, în acte oficiale de identitate. Tot atunci s-a pus la punct noua împărţire teritorială a ţării şi au apărut tablele indicatoare de localităţi. Acela a fost şi momentul în care de pe hărţi au fost alungate majoritatea numelor "vulgare" care zgâriau timpanele puritane ale României moderne. Pusă în mişcare de ipocrizia tovarăşilor, "epurarea lingvistică" a continuat cu spor şi pe timpul regimului comunist. Cu toate acestea, "genocidul" denumirilor "buruienoase" nu a fost total: câteva dintre aceste nume "excentrice" au supravieţuit până în zilele noastre.  

"Căcaina" Iaşiului
Spre exemplu, cuvântul căcat este considerat acum unul vulgar, numai bun de eliminat dintr-o conversaţie elegantă. Iar atunci când e musai să fie folosit, un asemenea cuvânt trebuie neapărat ascuns sub tot felul de sinonime, de origine grecească ori latină. Dar asta nu înseamnă că subţirii boieri literaţi de la cenaclul "Junimea" aveau vreo  problemă atunci când hâtrul Creangă le vorbea despre "Căcaina". Mai ales că acesta era un nume deja consacrat în Iaşiul secolului al XlX-lea, în care tot omul, indiferent de condiţia lui socială, ştia că este vorba despre pârâiaşul împuţit în care ajungea, până la urmă, produsul rezultat din "procesarea" fiziologică atât a iahniei de fasole halite de săraci, cât şi a rafinamentelor culinare de la mesele boiereşti. Mai puţin permeabile la umorul gros închis în acest cuvânt, autorităţile din capitala spiritului moldovenesc au schimbat numele "de scârbă" într-unul cu o rezonanţă "elevată": i-au zis "Calcaina". Schimbare de nume care, bineînţeles, n-a făcut să dispară duhoarea locului, identică însă cu aceea degajată de mai vechea "Căcaină". Tot despre faza finală a digestiei, perturbată de astă dată, pomeneşte şi numele satelor "Cufuritu" şi "Cufuritul". Ceea ce nu se mai ştie este cât de extinsă trebuie să fi fost pântecariţa încât să dea numele a două sate din judeţul Buzău.  

Boier de Cacaleţi  
Aproape de Piteşti există o localitate numită Căteasca. Pe timpul lui Mihai Viteazul, aici era satul Gruiu. Cronicile spun că, prin 1594, voievodul, aflat în trecere pe acolo, a fost primit, cu multă cinste, de un localnic înstărit. Drept mulţumire, Vodă i-a dat în stăpânire o bucată de pământ şi l-a făcut boier. Rang de la care omul şi-a luat apoi numele de familie. Se crede că el este strămoşul tuturor familiilor "Boieru" din Muntenia. Ulterior, vremurile s-au schimbat şi, din motive neştiute, numele moşiei sale s-a preschimbat în "Cacaleţii de Rovine", pe care l-a purtat până în 1800. Apoi, "rangul" i-a fost coborât la "Cacaleţii de Jos", până în 1906, când a revenit la vechiul nume de Gruiu. Fără a deţine acelaşi "pedigree" istoric, azi mai există încă cinci "Cacaleţi" împărţiţi egal, între Muntenia şi Oltenia. Din aceeaşi familie "fiziologică" par să facă parte şi cele şapte localităţi din Ardeal numite "Cacova". Iar în Moldova, undeva pe lângă Iaşi, există încă satul "Căcărezeni".

"Poveste de poveste"

"- Dar ce semeni acolo, om bun, întrebă El.  

- Ia, nişte pule seamăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie.

- Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Cristos, blagoslovind semănătura din treacăt, cu amândouă mâinile". Pare vulgar, dar ăsta e începutul "Poveştii poveştilor", spuse de nemuritorul Ion Creangă, spre marea încântare a boierilor literaţi de la "Junimea". Şi nici unul dintre cei care alcătuiau crema intelighenţiei nu s-a scandalizat pe motiv că "Bădia" le-a spus "Povestea Pulii", iar nu "Povestea Penisului" cum ar pretinde limba elegantă. Nume care, cinstit vorbind, ar fi  sunat "ca dracu'". Dar cartografilor contemporani lor nu li s-a permis să fie la fel de spurcaţi la vorbă. Astfel se face că localităţile din toată ţara care se numiseră cândva "Pulacu" s-au preschimbat în "Sulacu". Bineînţeles că asta nu înseamnă că vreunul dintre cei care întreabă retoric "Ce are sula cu prefectura?" nu  ar şti despre ce este vorba, cu adevărat, în propoziţie.

"Băgaciul" şi "Băgăul"
Cu multe decenii înaintea "genocidului" cartografic, a existat o familie de boieri munteni care purta cu cinste numele de "Futescu". Nume provenit probabil dintr-o poreclă lipită de un strămoş mai... hai să-i zicem viril, calitate care-i adusese probabil o oarecare notorietate locală. Nimic mai normal ca acest nume să-i fie dat, aşa cum se obişnuia cândva, moşiei sale din Ialomiţa. Moşie care se numea, bineînţeles, "Futeşti". Vai, ce urât! Ipocritul sfârşit de secol al XlX-lea a preschimbat "mustosul" nume în ambiguul "Feteşti". Ambiguu pentru că abia aşa nu mai e clar dacă vine de la substantivul "fete" ori de la verbul "a făta". În schimb, fumătorii de pipă nu au nici o problemă să-i spună instrumentului pe care-l folosesc pentru prepararea "dozei" exact aşa cum se cheamă: "futac".

Mult prea explicite, numele satelor moldoveneşti "Pizdeni", "Pizdani" şi "Pizdărăi" au fost de mult "eutanasiate" de pe hărţile oficiale. Asta este! În schimb, s-a păstrat ciudatul "Coita", purtat de o localitate din judeţul Vrancea. Numele orăşelului Băicoi era compus cândva din apelativul "Băi" şi restul, despre care ştim limpede ce înseamnă. Ceva mai neclar ar fi "Băicoiu", mică localitate apropiată de cealaltă. De curând, o distinsă prozatoare a lansat, cu succes, romanul intitulat sugestiv "Băgăul". Titlul nu este însă absolut original: în judeţul Cluj coexistă un "Băgău", cu un "Băgăul" şi cu două "Băgaciul", adică aproape exact de ceea ce a avut în minte autoarea romanului. Nici cuvântul "Buci" nu-i prea agreat de limba elegantă. Şi ce dacă. Există două localităţi numite "Bucecea", o "Bucea", ba chiar şi o "Abucea". În plus, hărţile mai adăpostesc şi un "Buceş". Adică unul dotat cu nişte buci remarcabile?

"Vânturile" de pe hărţi
Pe limba ştiinţifică, se numeşte "flatulaţie" şi este încă unul dintre aspectele fiziologiei pe care codul manierelor elegante ne obligă să-l ţinem cât mai ascuns cu putinţă. Totuşi, de-a lungul timpului, şi acest termen a făcut o "carieră" spectaculoasă atât în geografia localităţilor, cât şi printre numele de familie. De fapt, în acest caz, situaţia este ceva mai complicată. Istoricii ştiu că în antichitate a existat un trib care se numeau "Besii". Şi nu este exclus ca numele lor să fi supravieţuit cumva timp de două milenii. De asemenea, "Baş" era un prefix folosit în ierarhia armatei turceşti, care, timp de câteva secole, nu ne-a fost complet străină. Devenit sufix, "başă" se regăseşte şi acum în "Bulibaşă", adică şeful unei comunităţi ţigăneşti. Este foarte posibil ca numele localităţilor Băseni, Băseşti, Besa, Băseu ori, de ce nu, numele de familie al preşedintelui să aibă o astfel de origine îndepărtată. Dar, cu siguranţă, nu la fel de "istorice" sunt şi "Beşeneu", "Beşinău" ori "Beşenăul", precum şi altele asemănătoare, nume de localităţi destul des întâlnite prin Ardeal.

"Curva" şi "Crucea de Piatră"
Uitată acum, istoria celor mai multe dintre aceste nume "licenţioase" este păstrată doar în poveştile locale. Poveşti legate de vreo întâmplare deosebită ori de un strămoş mai ieşit din comun. Sau, de ce nu, dintr-un umor frust prin care locuitorii unor cătune vecine se "blagosloveau" reciproc. Probabil că-ţi trebuie o doză imensă de optimism ca să speri că vei sparge lumea-n două atunci când în actele tale  scrie că te-ai născut în satul Baliga. Sau şi mai rău, în "Băligoşi". Există trei localităţi numite Beliţi, dar nimeni  n-ar mai putea să explice care dintre numele acestor localităţi conţine un îndemn şi care o caracteristică a locuitorilor. Or fi ei, oltenii de pe lângă Slatina, mari şugubăţi, dar este greu de crezut că, singuri şi de bunăvoie, îşi vor fi botezat satele "Tâmpeni". Ba chiar "Tâmpenii de Jos" şi "Tâmpenii de Sus". Iar moldovenii care trăiesc în "Tâmpeşti" n-au cum să nu fie supăraţi pe viaţă, tu'i mama ei de viaţă, cu toponimia ei cu tot. Dacă alţi moldoveni, care trăiesc în satul "Crucea de Piatră", ar putea avea scuza că nu erau la curent cu numele similar al stabilimentului din Bucureşti, nu acelaşi lucru se poate spune despre mehedinţenii din "Curva". Probabil că numele de "Sodomeni", dat unui sat din Moldova, o fi avut vreo oarece legătură cu abrogatul articol penal 201, privitor la relaţiile homosexuale, dar acum nimeni nu mai ştie care era, concret, acea legătură. Aceasta ar fi doar o parte din ceea ce am putea numi România "super-kinky". Iar dacă toate acestea ni se par "nepotrivite", ar trebui să ne amintim că nu există cuvinte vulgare prin ele însele, ci doar semnificaţii vulgare pe care tot noi le ataşăm vorbelor. Şi apropo de localităţi: prin anii '50, comuniştii au fost la un pas de a schimba numele Sibiului în Oraşul Stalin. Norocul recentei capitale culturale europene au fost celebrele mezeluri, cu renume deja consacrat.

S-a renunţat la idee doar pentru că s-ar fi ajuns în situaţie ciudată şi oarecum greu de înghiţit, ca românii să mănânce "Salam de Stalin".

×
Subiecte în articol: special