Transilvania fierbe şi Bucureştiul se piaptănă

Conflictele interetnice care au zguduit oraşul Târgu-Mureş în martie 1990 nu  s-au iscat chiar din senin: semne prevestitoare, ignorate însă de autorităţile centrale, apăruseră cu mult înainte. Dar în vreme ce Transilvania fierbea la foc mocnit, Bucureştiul se "pieptăna" de zor, ameţit de caruselul jocurilor de culise cu miză politică.

Dramatica prăbuşire a regimului comunist a transformat România postdecembristă într-un imens "laborator" propagandistic: apărute rând pe rând, câteva zeci de partide au început să se lupte dur, folosind toate armele posibile, ca să-şi găsească şi să ocupe un loc cât mai bun pe noua scenă politică a ţării. Iar pentru atingerea acestui scop, orice mijloc şi orice argument erau numai bune de folosit. În plus, şi pentru ca ecuaţia să fie şi mai complexă, foştii angajaţi ai Securităţii, intraţi sau nu în noile servicii secrete "democrate", şi-au făcut propriile jocuri, prin care încercau să demonstreze că, pentru a instaura democraţia în ţara noastră, noua clasă politică are neapărată nevoie şi de ajutorul lor nepreţuit.


PĂCATUL ORIGINAR
Iar în ceea ce priveşte Transilvania, situaţia era chiar şi mai complicată din cauza unei componente pe care o putem numi "externă": statul vecin maghiar făcea, de foarte mulţi ani, eforturi internaţionale susţinute pentru rediscutarea "Dosarului Trianon". Concret, încă de la sfârşitul anilor '80 Un­garia şi-a folosit contactele diploma­tice internaţionale ca să obţină şi un eventual sprijin pentru recâştigarea Transilvaniei. În plus, emigraţia maghiară din Occident care, spre deosebire de noi, colabora foarte bine cu autorităţile oficiale a făcut ani la rând un lobby extrem de eficient în favoarea aceluiaşi ţel.

În acelaşi timp, aici, acasă, fragilitatea "democraţiei" postdecembriste a permis unei mari majorităţi a liderilor populaţiei maghiare din Ardeal să se impună, la nivel local, prin promovarea unor idei similare. Idei care şi acum se subordonează "iredentismului maghiar".

Încă din primele săptămâni ale anului 1990 puterea provizorie instalată la Bucureşti s-a văzut contestată, inclusiv prin mişcări de stradă, care acuzau explicit că FSN-ul, precum şi CPUN-ul (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţio­nală) ar fi de fapt continuatoarele şi mo­ş­tenitoarele directe ale fostului PCR. Fapt care nici nu era prea departe de adevăr. În plus, Armata era şi ea relativ dezorganizată şi, la nivelul ei executiv, marcată de culpa de a fi ridicat armele împotriva propriului său popor. Factori decisivi care au complicat şi mai mult situaţia.


UN ECHILIBRU PRECAR
Vorbind despre situaţia din Transilvania anului 1990, analiştii politici au afirmat adeseori că noua putere politică instaurată la Bucureşti a făcut o greşeală de natură strategică: a abandonat problema naţională pornind de la ideea, deloc confirmată de realitate, că o dată cu dispariţia comunismului a dispărut, de la sine, şi problema iredentismului.

Noua putere de la Bucureşti s-a preocupat de problema naţională încă din pri­mele sale acte oficiale. La punctul patru al Comunicatului CFSN, bazat pe celebrul Program în zece puncte alcătuit de Dum­i­tru Mazilu, se menţiona: "Respectarea drep­turilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egali­tăţi în drepturi cu românii". Prevederi reluate aproape identic în Decretul-lege nr. 2 din 27 Decembrie 1989. Tot la 27 De­cembrie, din prima şedinţă în plen a CFSN s-a aprobat alegerea lui Karoly Kiraly atât în funcţia de vicepreşedinte al CFSN, cât şi în cea de şef al Comisiei pentru mino­ri­tăţi naţionale.

De ce a fost ales acest lider? O întrebare la care nu a primit niciodată un răspuns clar. Fost membru al CPEx, Kiraly nu participase la Revoluţie şi nu fusese cunoscut ca dizident contra re­gi­mului comunist. Singurul moment im­portant al carierei sale politice a fost cel în care în­suşi Nicolae Ceauşescu l-a destituit din această înaltă demnitate exact pentru ideile sale iredentiste.

Pre­zen­ţa sa, alături de alte personaje de ace­laşi calibru, în organele noii puteri de stat a fost unul dintre factorii care au stârnit ne­mul­ţumirea românilor din Transilvania. De fapt, chiar şi Ion Iliescu, cel care l-a promovat pe Kiraly în acea înaltă de­m­nitate, avea să atragă atenţia, încă de la 25 ianuarie 1990, că în Ardeal au apărut mişcări de natură iredentistă: "În ulti­mele zile ni se semnalează multe feno­mene îngrijorătoare în unele judeţe din Transilvania, privind tendinţa de separatism, care provoacă tensiune şi conflict între cetăţenii români şi cei de naţionalitate maghiară". La Târgu-Mureş ziua de 17 ianuarie 1990 a trecut totuşi în linişte, fără convulsii care să aducă iarăşi lumea pe străzi. De fapt, aceasta nu era decât liniştea de dinaintea furtunii.