Transmite, în direct, de la Poarta Raiului

23 Mar 2010 • 00:00

Viceprimarul Timişoarei, Sorin Grindeanu, a primit, marţi, propunerea de a-l declara pe jurnalistul Mile Cărpenişan cetăţean de onoare al municipiului. Puţini oameni din presa actuală îşi merită legitimaţia şi statutul, aşa cum şi le-a meritat Mile.

Însuşi fostul preşedinte Ion Iliescu îi recunoaşte valoarea, afirmând, într-o postare pe blogul său: "O veste tristã, incredibilã - a încetat din viaţã jurnalistul Mile Cãrpenişan. A fost unul dintre cei mai talentaţi reporteri de televiziune. A plecat dintre noi la numai 34 de ani, dupã o activitate de zece ani de reporter de front, transmiţând cu profesionalism informaţii din cele mai periculoase zone".

Adelin Petrişor, coleg de-ai lui Mile şi, la rândul său, un excelent jurnalist şi curajos reporter de război, îşi aminteşte că l-a cunoscut pe Mile în 1999, în timpul bombardamentelor din Serbia.
"Ne-am cunoscut prin intermediul unui prieten sârb, din Timişoara, Raico Cornea. Mile lucra la Antenă, eu la TVR. Mile vorbea sârba, ne-a şi ajutat, ne-a făcut rost de benzină... N-am fost foarte buni prieteni, dar ne respectam mult unul pe celălalt. Întâmplător, am plecat amândoi din Antenă în 2008. Era căpos, curajos, se arunca cu capul înainte fără să se gândească de două ori, punea osul la treabă... Era un reporter de cursă lungă. Erau şi momente în care el trăgea de redacţie pentru un subiect. Când a fost tsunami-ul din Sri Lanka, a plecat pe banii lui acolo. Abia după aia, redacţia i-a decontat cheltuielile. Ştii ce mă supără pe mine? Că acum îl laudă toată lumea. Dar Mile, în ultimii doi ani, a stat acasă. Nu ştiu ce au făcut şefii marilor redacţii în toată perioada asta. De ce Mile a trebuit să stea acasă doi ani, fără să aibă nici o ofertă serioasă? Dar ce să faci cu jurnaliştii serioşi când se discută numai despre politică şi piţipoance? N-ai la ce să-i foloseşti. Asta-i viaţa! Păcat că îl laudă toţi acum, când nu mai e!"

ACUM E CU ÎNGERII. Tibi Kiss, jurnalist timişorean, spune că Mile "ne-a reprezentat pe toţi românii cu cinste, onoare, profesionalism, acurateţe şi corectitudine, peste tot pe unde l-au dus paşii şi meseria de om de televiziune! Pe toţi, Mile ne-a învăţat cum să zâmbim, cum să ţinem capul sus şi cum să facem faţă tututor greutăţilor vieţii! Mile Cărpenişan nu a făcut, niciodată, diferenţe între oameni: pe toţi interlocutării săi i-a tratat la fel, cu aceeaşi carismă şi nonşalanţă, atitudini demne de un actor desăvărşit! Îmi vine tare greu, mai ales acum, sa vorbesc la timpul trecut despre Mile Cărpenişan, mai ales că, ani buni, am muncit cot la cot şi am mâncat aceeaşi pâine în Trustul Intact. Pur şi simplu, refuz să cred că Mile, cel pe care-l ştiam atât de bine, e acum cu îngerii! E prea greu. Mult prea greu! Ştiu un lucru: deşi mi se rupe sufletul, când scriu aceste rânduri, sunt sigur ca, acolo sus, Mile zambeşte şmechereşte, cu ţigara în colţul gurii. E stilul lui. Aşa a fost toata viaţa: şi când era cu cuţitul la os şi în situaţii limită, Mile vedea luminiţa de la capătul tunelului. Şi mai ştiu ceva: dacă cineva a trăit cu adevărat, fiecare clipă la intesitate maximă, ca şi când ar fi fost ultima, acela a fost Mile Cărpenişan. Şi a făcut-o în felul sau, aşa cum îi plăcea să spună: I did my way! La fel ca şi Frank Sinatra!

Am simtit, încă de miercurea trecută, când am vorbit, la spital, cu mama sa, că va trebui să scriu aceste rânduri. Stiam că, în final, îl voi plânge pe care, pe parcursul anilor, m-a învăţat să iubesc muzica sârbească, în special, Bijelo Dugme, şi să ascult cu atenţie versurile şi notele de pe portativul formaţiei Cargo. Am să o fac şi în continuare, momentan, chiar şi fără Mile. Parcă, în doi, melodiile sunau altfel! Dar aşa a vrut bunul Dumnezeu, ca Mile Cărpenişan să ne transmită, pentru ultima oară de pe pământ, mâine, de la orele 15, în direct şi cu aceeaşi voce inconfundabilă, chiar din cimitirul Rusu Şireanu din Timişoara!

Sunt convins că, de acolo de sus, tocmai din înaltul cerurilor, Mile Cărpenişan, cel mai bun ziarist pe care l-a dat vreodată Timişoara, va relata, în continuare, despre experienţele sale unice din teatrele de război din Kosovo şi Irak, despre dezastrele din Thailanda, despre inundaţiile dezastruoase din Timiş, despre catastrofa de la mina Anina şi câte şi mai câte. Nu ne rămâne decât să stăm pe recepţie şi sa-l lasăm pe Mile să-şi aleagă momentul de stand up!"

O FURTUNA. "Mile era o furtună. În primăvară lui 2005 avea încă în plămâni mirosul gropilor pline de morţi, de după tsunami. Care se amestecase cu izul de praf de puşcă din Bagdad. Sunt după vreo şapte luni de nesomn - spunea. Din mijlocul apei. Trecuse de la Bagdad direct în apele din Banat. La tv, analişti politici şi specialişti militari îl disecau. Pentru ei era pe val răpirea din Irak. Pentu Mile, erau importanţi oamenii rămaşi fără case. <<Ştii câte case am dat aseară?>>.... Se făcuse un teledon, la Antena. Sunaseră oamenii plângând, după ce-i văzuseră reportajele cu necăjiţi.

De la apele din Banat, a plecat la coridă, în Pamplona. A apucat să doarmă pe o bancă în parc. Ar mai fi dormit, dar l-au anunţat că pleacă la Londra, unde fuseseră atentate. N-a mai ajuns la Londra, dar nici acasă. Când a pus piciorul în România, au intrat şi apele Siretului peste Moldova. A plecat la ceilalţi necăjiţi. A cărat saci de nisip cu spatele. A dat mâncare de pomană copiilor necăjiţi de pe marginea drumului şi-i venea să plângă când îi auzea spunând <>.

Apoi s-a urcat, pe jos, în munţii Vrancei, într-un sat unde mai ajungeau doar elicopterele. Ca să facă auzită şi vocea celor de acolo, flămânzi şi chinuiţi. Să poată spune că a mai dat o casă. Că, undeva, s-a mai reparat un necaz.

Se încărcase cu războaiele, tristeţea şi nesomnul multora. Alerga dintr-o parte a alta a lumii, dar avea timp să se joace cu copiii care-i ieşeau în cale. Să se adreseze cu "zână". Şi să se ducă noaptea să asculte broaştele, la marginea oraşului. Mile era ca o furtună", îşi aminteşte Carmen Pleşa, editor la Jurnalul Naţional.

IMPOSIBILUL ARTICOL. "E prima oară, în 15 ani de jurnalism, când nu știu cum să scriu un articol. Și asta pentru că este mai mult o amintire despre un prieten drag, apropiat și distant în același timp, un prieten care a plecat puțin spre Liniște. Presa de Timișoara nu ne-a apropiat prea mult și tot timpul am crezut că omul era un înfumurat. Asta până în 1999, când am ajuns în Belgrad în prima zi când americanii s-au apucat să bombardeze de zor orașul. Împreună cu Boța, po atunci la Adevărul și cu Marius Nemeș, freelancer forever. La hotelul Toplice, acolo unde stăteau toți ziariștii români săraci ne-a prins prima alarmă și prima explozie. La bar erau mulți sârbi, supărați și negri pe suflet, care își înecau tensiunea în brandy Cezar și lozovac, țuica sârbească. Primul lor impuls a fost să ne ia la bătaie și să ne fugărească înainte să apucăm să ne cazăm. Apoi a apărut Mile și ceilalți colegi,care erau deja acolo. Sârbul tot sârb. El a știut și ce să le explice și cum să îi calmeze. Și ce sfaturi să ne dea ca să ne păzim pielea de berbeci tineri, dornici de adrenalină și glorie gazetărească. Au urmat multe zile tensionate și multe seri în restaurantul de la Toplice, cu povestiri și mult tutun. Atunci l-am descoperit pe Mile Omul. Era pământean și nu era înfumurat. Dar avea ceva ce eu nu am. Curaj, bunătate, un dram de nebunie fără de care nu ar fi fost reporterul de război numărul Unu al breslei ăsteia necăjite. Un fel de tată de front de la care am învățat mai multe decât din orice redacție sau la facultatea de jurnalistică. Același lucru se aplică și la alți colegi care au crescut sub aripa lui. Au urmat și alte episoade, nu multe. Mile m-a învățat și ce înseamnă să-ți înghețe lacrimile în iarna în care la Anina s-a produs catastrofa minieră. Eu n-am făcut nici o poză, pentru că nu am putut. Mile a transmis, în stilul lui inconfundabil, drama oamenilor ălora amărăți. Am avut acolo o discuție despre moarte care nu mi-a mai ieșit din cap. Dar aia o păstrez pentru mine, căci a fost între noi doi. Paradoxal să înveți de la un om care, la fel ca și mine, a numărat până alaltăieri, 34 de primăveri. Eu am rămas să le număr printre texte, stres, telefoane și toată otrava care te face dependent de meseria asta. Mile a plecat puțin la ceruri, să numere primăverile de acolo din Rai. Acum un an, i-am făcut poze la nunta sa cu Ramona. Nu vreau să fiu patetic, dar m-am simțit onorat. Și nunta aceea magică, fără pretenții și ifose a fost ultimul chef sârbesc pe care l-am tras cu Mile și cu alți prieteni dragi. Ultimul bal, ultimul cartuș. În urmă a rpmas doar liniștea și un gol mare în sufletul meu, al tău, al tuturor celor care l-au cunoscut", mărturiseşte jurnalistul timişorean Mircea Opriş, şi el corespondent al Jurnalului Naţional.
Dumnezeu sa te odihneasca în pace, Mile!