Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe: Lupta pentru catolicism

25 Feb 2011 • 16:04

Începând din acest număr, vă prezentăm seria "Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe", carte premiată de Academia Română. Autorul, scriitorul Constantin Gane, este unul dintre puţinii care cred în refacerea imaginii trecutului, prin concentrarea asupra figurilor încântătoare ale doamnelor remarcabile din centrul epocilor respective. Farmecul curţilor domneşti de altădată şi parfumul unei epoci trecute vă vor înmiresma timpul acordat parcurgerii operei. Este în acelaşi timp parfumul ceasurilor duse pentru totdeauna care, chiar dacă s-ar repeta, n-ar mai putea fi ce au fost...

"Un atare subiect – vieţile Doamnelor şi Domniţelor române – întâmpină, pentru început, o greutate din cele mai mari, cea mai mare din toate: lipsa de documentare.
Începând cu veacul al XVI-lea, material pentru descrierea acestor vieţi aflăm îndeajuns, bogat uneori, interesant întotdeauna. Însă pentru epoca anterioară acest material se face din ce în ce mai rar, abia câteva veşti şi o searbădă nomenclatură pentru anii 1400 la 1500, iar pentru începuturile neamului în veacul al XIV-lea lipsesc adeseori până şi numele nevestelor voevozilor noştri.

Totuşi nu se poate începe fără început. Şi acest început are, dincolo de domeniul propriu-zis al subiectului nostru, o latură interesantă în strânsă legătură cu viaţa de altă dată a Doamnelor române. E vorba de lupta ce s-a dat în trecut pentru răspândirea catolicismului în meleagurile noastre, luptă care se coboară în timp mult înainte de întemeierea voevodatelor Moldovei şi Munteniei.

Când în anul 1038 regele Ştefan al Ungariei, zis cel Sfânt, a îmbrăţişat creştinismul, iar câţiva ani mai târziu (după schismul din 1054) şi-a umplut ţara de preoţi şi de călugări catolici, de biserici, de mânăstiri şi de episcopate papistaşe, fireşte c-a încercat în toate chipurile ca vechile aşezări româneşti din Ardeal şi din Oltenia (voevodate, banate, cnezate) să fie convertite şi ele la catolicism. Ceea ce însă n-a izbutit Ungurul să facă atunci, a fost înfăptuit de un Român, cam două veacuri mai târziu, şi anume în anul 1204 de către Ion Assan Împăratul Româno-Bulgarilor. Acest om, care prin neasemuita lui energie a ştiut să scuture de lanţurile bizantine atât populaţia bulgărească cât şi acea românească din întinsele sale domenii, care s-a priceput, întru înfăptuirea planurilor sale, să capete şi sprijinul Românilor de dincoace de Dunăre (Vlahii din Muntenia şi Brodnicii din Moldova), acest om a înţeles că pentru menţinerea şi afirmarea neaşteptatei lui puteri, cât şi pentru a putea duce mai departe lupta împotriva Imperiului Bizantin, îi trebuie sprijinul Papei, care pe vremea aceea deţinea în mâinile lui nu numai puterea spirituală, ci şi pe aceea lumească. Şi astfel s-a putut ca în anul 1204 uniunea imperiului assănesc cu biserica din Roma să se înfăptuiască.

Când 40 ani mai târziu, în 1241, Jon Assan al II-lea, fiul lui Assan, s-a lepădat de biserica romană, pentru scopuri politice de altfel analoage – căci Bizanţul căzuse în mâinile cruciaţilor formând acum Imperiul Latin din Orient, şi lui Jon Assan îi trebuia deci un nou sprijin împotriva veşnicului duşman bizantin, pe care l-a aflat în alianţa ce a încheiat cu Împăratul din Nicea, ortodox – când deci, în anul 1241, Imperiul Romano-Bulgar s-a lepădat de Papa, acesta, văzându-şi străduirile zădărnicite, se adresă regelui Ungariei pentru a-l îndupleca de a face o expediţie împotriva necredincioşilor Români şi Bulgari şi de a-i aduce din nou, cu sila, la catolicism. Bela al IV-lea, întru împlinirea mandatului său, se pregătea tocmai de a călca teritoriul lui Assan, când se întâmplă evenimentul repercutor în veacuri al năvălirii Tătarilor. Din învălmăşeala, care a avut loc atunci, a rezultat şi desfacerea Imperiului Româno-Bulgar. Bulgarii au urmat totuşi, dincolo de Dunăre, a avea o viaţă naţională a lor, foarte slăbită, până la distrugerea statului lor de către Turci, iar Românii, dincoace de Dunăre, pentru a putea rezista împotriva Tătarilor, au fost nevoiţi să ceară sprijinul Regelui Ungariei, supunându-se lui. Este constatat astăzi documentar că în momentul invaziunei tătare, 1241, Românii dintre Carpaţi şi Dunăre, din ambele părţi ale Oltului, erau organizaţi în voevodate, probabil sub suzeranitatea Imperiului Româno-Bulgar al Assăneştilor. În Oltenia domnea Lytuon (sau Litovoi), iar în Muntenia (Ţara Românească, Terra Blacorum) domnea voevodul Seneslau. Aceştia, supunându-se acum regelui Ungariei, avură din nou a înfrunta strădaniile bisericii romane pentru a-i aduce sau pentru a-i readuce la catolicism, strădanii care, dincolo de munţi, în Ardeal, nu încetaseră de fel niciodată şi care, o sută de ani mai târziu, au pricinuit descălecatul Moldovei de către Bogdan. Pe de altă parte, fiind mereu hărţuiţi de Tătari, iar regele Ungariei, cu toată protecţia nominală ce le acorda, fiind prea slab pentru a-i apăra împotriva barbarilor, Românii ajunseră cu încetul a înţelege că a-şi uni puterile înseamnă a rezista mai bine cotropitorilor. Astfel după moartea lui Seneslau (ca, 1260), Lytuon, voevodul Olteniei, împreună cu fraţii lui, a cucerit teritoriile acestuia şi le-a unit cu ale lui, înfiinţând astfel unitatea naţională dintre Carpaţi şi Dunăre. Douăzeci de ani mai târziu ei se simţiră destul de tari în noul lor voevodat pentru a încerca de-a se scutura de lanţurile maghiare. Atacând pe regele Ladislau al Ungariei (probabil în banatul Severinului, pe care ar fi vrut să şi-l reînsuşească), Lytuon muri în bătălie, iar frate-său Barbat, făcut prizonier, trebui să plătească o însemnată sumă de bani pentru a se răscumpăra (1285). Urmaşii lor, Tucomir şi Basarab cel mare, au rămas supuşi coroanei ungureşti, până când, după moartea celui din urmă rege arpadian, Basarab s-a scuturat de acea suzeranitate benevolă la început, prin strălucita victorie ce a repurtat împotriva regelui Carol Robert d’Anjou lângă Cetatea Argeşului, în anul 1330 (bătălia de la Posada). De aci încolo credinţa papistaşă nemaiputând fi impusă nici prin arme, nici prin alte mijloace (cum fusese de pildă mai înainte prin mijlocul Ordinului Cavalerilor Teutoni şi Ioaniţi, cărora regii Ungariei le dăduseră celor dintâi Ţara Bârsei, iar celor de-al doilea Oltenia şi Muntenia într-un fel de apanaj, biserica romană va încerca, după cum vom vedea, de a catoliciza ţara prin femei.

Dar, fiindcă procedeul acesta a fost încercat în acelaşi timp în Moldova, câteva vorbe mai întâi asupra Românilor de la Nord.

În Moldova de azi, în tot timpul năvălirilor barbare, de la Geţi (217) şi până în veacul al XII-lea, adică vreo 900 ani, nu s-au putut constata urme de aşezări mai trainicie. Au trecut puhoiuri de năvălitori, au stat o vreme, au venit alţii peste ei, cari la rândul lor au fost iar alungaţi de alţi noi veniţi. Cumanii singuri au avut o organizare mai temeinică, deşi de fapt sediul lor principal era dincolo de Nistru. Totuşi, în perioada de linişte de sub dominaţia lor, aşezările au început a se înmulţi. Prin anul 1150, documentele şi cronicele streine ni arată ţara Moldovei locuită de Români, ca şi Muntenia, ca şi Oltenia, ca şi întreg Ardealul, ca şi Macedonia." (Va urma)