Ultimul secol de civilizaţie

Numeroase rapoarte, studii de specialitate, reuniuni la nivel înalt, experimente ştiinţifice, dar şi realitatea arată că viitorul omenirii se anunţă sumbru. Ni se cere să acţionăm acum, să reciclăm, să păstrăm pădurile intacte şi apele curate, să nu mai poluăm. Altfel, ne aşteaptă un dezastru, pe care (cel puţin deocamdată) preferăm să-l considerăm drept ficţiune.

Schimbările climatice nu sunt de ieri, de azi. Ele au început să apară în momentul în care omul a intervenit pentru prima dată asupra naturii. În momentul în care a tăiat primul copac şi a ucis primul animal. De câţiva ani încoace, cercetătorii anunţă că acesta este ultimul secol de civilizaţie pe care îl mai avem la dispoziţie.


POPULAŢII DISTRUSE DE SECETĂ
Un articol publicat în revista Science arată că societatea agricolă mesopotamiană s-a prăbuşit în urmă cu 3.400 de ani din cauza unei îndelungate perioade de secetă. Oamenii de ştiinţă au demonstrat şi că civilizaţia maiaşă, care se întindea din actuala Peninsulă mexicană Yucatan până în Honduras-ul de astăzi, a fost distrusă de secetă. Când se afla la apogeu, în jurul anilor 800 î.Chr., societatea maiaşă număra peste 15 milioane de suflete. Cunoşteau astronomia, scrierea (singura din lume la acea dată), arta. Erau cei mai dezvoltaţi de pe Pământ. Evoluau fără încetare şi reuşiseră să se adapteze la tot ce se afla în jurul lor. Apoi, dintr-o dată, societatea maiaşă s-a prăbuşit. Oraşele au devenit pustii, căile de comerţ, ne­­um­blate, uriaşele piramide, lăsate în voia sorţii. În urmă cu mai mulţi ani, oamenii de ştiinţă germani au descoperit, anali­zând mostre de sedimente prelevate dintr-un lac din Yucatan, că seceta a fost cea care i-a distrus pe maiaşi. De fapt, au existat trei perioade mari de secetă, în care pământul nu a mai dat roade, iar populaţia s-a înfometat. Un alt studiu, realizat de cercetători elveţieni şi americani, a arătat că aceste trei perioade de secetă au fost cauzate de despăduririle masive şi de eroziunea solului.

De-a lungul istoriei, civilizaţiile s-au dezvoltat prea mult şi au consumat atât de multe resurse ale naturii, încât au re­u­şit să o păgubească. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Imperiului Roman. În doar câ­te­va secole, Roma a fost capabilă să construiască un imperiu care se întindea pe trei continente. Dar pe măsură ce se ex­tin­dea, imperiul nu a mai putut face faţă cererii de resurse, care deveneau tot mai puţine de la un an la altul. Când resursele au dispărut, a dispărut şi imperiul.

Unul dintre cele mai elocvente cazuri studiate de cercetători îl constituie primii oameni care au locuit pe Insula Paştelui: o bucată de pământ din Pacific (având o suprafaţă de 163 de kilometri pătraţi), aco­­perită odinioară cu o pădure de zeci de specii de copaci, inclusiv cei mai mari pal­mieri din lume. Pe măsură ce po­pu­la­ţia de pe insulă, care se ocupa cu pre­că­de­re de agricultură a crescut (la apogeul acestei civilizaţii aici trăiau circa 10.000 de oameni), a crescut, şi cererea pentru hra­nă. Ecosistemul nu a mai putut face faţă şi până la canibalism a fost doar un pas.


STATISTICI
Am învăţat ceva din trecut? Sau urmăm să ne destrămăm şi noi? Cu siguranţă ne aflăm la o răscruce. Continuăm să desfi­gu­răm natura. Dacă emisiile de gaze cu efect de seră, la care contribuie din plin omenirea, îşi vor menţine nivelul actual de creştere, spre sfârşitul secolului al XXI-lea, Planeta se va încălzi cu 1,8-4,0°C faţă de momentul prezent. Cea mai mică valoare a variaţiei de temperatură poate reprezenta o schimbare rapidă şi de an­ver­gu­ră, în faţa căreia multe specii şi ecosisteme vor întâmpina probleme de adaptare. Concluziile aparţin Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), un organism constituit în cadrul Naţiunilor Unite.

Semnale similare sunt transmise regulat de forurile competente: viteza de creş­te­re a nivelului mării aproape ca s-a d­u­blat între 1961 şi 2003, gheaţa arctică s-a micşorat cu 2,7% la fiecare zece ani în­ce­pând cu 1978, precipitaţiile dau bă­ta­ie de cap ţărilor nordice, dar au scăzut simţitor în zona mediteraneană, în Africa şi Asia de Sud, emisiile de gaze cu efect de seră, produse de activităţile umane, au înregistrat o creştere de 70%, la nivel global în­ce­pând din 1970, concentraţiile de dioxid de carbon (CO2) şi de metan (CH4) de­pă­şind de departe nivelurile naturale găsite în atmosferă în ultimii 650.000 de ani.

Creşte numărul de furtuni şi cicloane tropicale în emisfera nordică. Creşte nivelul mării din cauza topirii calotelor polare. Oceanele vor deveni mai acide, distrugând coralii şi viaţa marină. Efec­tele imediate ale schimbărilor climatice vor trage după ele un şir de fenomene ne­dorite - în Africa, de exemplu, până în 2020, 250 milioane de oa­meni vor duce lipsă de apă. La o creştere a temperatu­ri­lor cu peste 2°C faţă de ni­ve­lul înregistrat în perioada preindustrială se va ajunge la o situaţie critică. În cazul depăşirii acestei limite, impactul schim­bă­rilor climatice ar putea deveni ireversibil.

"Cartea de căpătâi" a ecologiei, Raportul Stern, arată că fenomenele meteorologice extreme se vor amplifica şi se vor agrava. Primele care vor resimţi efectele vor fi ţările sărace. Stern estimează că dacă temperatura medie a Planetei va creşte cu 2-3°C în ur­mătorii 50 de ani, agricultura practicată la altitudini mari va dispărea, ghe­ţa­rii se vor topi, o şesime din populaţia Terrei va fi ameninţată de inundaţii şi o lipsă acută de apă potabilă, 200 de milioane de lo­cu­i­tori ai Planetei ar putea să fie nevoiţi să migreze în regiuni bogate în resurse, şi 15%-40% dintre speciile de faună şi floră vor muri.
PÂNĂ ÎN ANUL 2050
Ideea interrelaţionării dintre schim­bă­rile climatice cauzate de om şi dispariţia civilizaţiilor ajunse la apogeu este abordată într-un recent film, transmis de canalul american de televiziune ABC News.

Documentarul este terifiant. Realizatorii filmului "Earth 2100" prezintă un scenariu apocaliptic al următorilor 90 de ani, transpus în povestea unei fetiţe născute în SUA, la 2 ianuarie 2009. Este un personaj fictiv, care, cu timpul, devine martorul unui şir de evenimente înspăimântătoare prin care ar putea trece omenirea dacă va continua să privească cu mâinile în sân la distrugerea Planetei.

Potrivit scenariului, schimbările survin după 2015, când preţul benzinei explodează. Iar China, India şi alte ţări din Asia renunţă la alimentaţia pe bază de vegetale. "Este nevoie de 45 de kilograme de cereale pentru a obţine 450 de grame de carne", susţine un cercetător.

În 2020, calami­tă­ţile la nivel global sunt tot mai dese şi mai intense. Haosul începe să se ins­ta­leze, costul vieţii devenind din ce în ce mai scump. Până în 2030, temperaturile globale cresc simţitor şi două treimi din populaţia Planetei suferă din cauza lipsei apei. Până în 2030, circa 80% din gheţarii Terrei s-ar putea topi. Deşi în marile oraşe americane există centrale pentru desalinizarea apei oceanice, ele nu mai fac faţă.

Cu toate acestea, locuitorii ţărilor sărace din lumea-ntreagă încearcă să se refugieze acolo unde există încă resurse, iar SUA reprezintă un magnet pentru ei. În 2040, populaţia lumii se apropie de nouă miliarde, în contextul în care resursele sunt tot mai mult absente. În 2050, jumătate din populaţia Globului este măcinată de foamete, iar creşterea nivelului mării redesenează harta lumii.


DUPĂ ANUL 2050
În 2060, se mai arată în filmul "Earth 2100", fenomenele meteorologice extreme sunt mult mai intense, iar America este lovită de un virus mortal importat din Etiopia.

În 2070, majoritatea plajelor din Statele Unite nu mai există, iar apa mărilor şi oceanelor înaintează spre oraşele de coastă din lumea-ntreagă.

La începutul anilor 2081, se intensifică războaiele pentru apă, iar rasa umană începe să se prăbuşească. Pe alocuri îşi fac apariţia enclave prospere, înconjurate însă de ghetouri cu milioane de săraci. Ne aflăm la numai un pas de "a părăsi o planetă atât de năpăstuită încât îi va lua probabil sute de mii de ani să-şi revină", este de părere Stuart Pimm, profesor la Universitatea Duke.

În câţiva ani, epidemiile şi sărăcia ucid miliarde de oameni (în anul 2040 numărăm nouă miliarde de locuitori, iar până în anii 2090 - doar 2,7 miliarde). În istoria omenirii au existat cinci extincţii în masă, în care cel puţin jumătate dintre specii au dispărut, spune unul dintre cercetătorii citaţi în documentar. Extincţiile au fost cauzate de dezastre naturale, de erupţii masive de vulcani, de schimbări climatice rapide, de meteoriţi care au căzut pe Pământ.

În secolul al XXI-lea ne aflăm în mijlocul celei de-a şasea extincţii. Şi pentru prima dată, ea e cauzată de o singură specie - oamenii. O specie aflată la apogeul civilizaţiei sale va cunoaşte inevitabil momente de criză extremă, argumentează expertul Eugene Linden. "Nici o civilizaţie care s-a prăbuşit nu s-a gândit că i se poate întâmpla aşa ceva. Nici Imperiul Roman, nici cilivilizaţia maiaşă. Şi de regulă, prăbuşirea vine pe nepusă masă", crede profesorul Joseph Tainter.