Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu

de Adrian Păunescu | 29 Noi 2010 • 17:59

Sursa foto: /Arhiva familiei Păunescu

Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bârca, peste dealuri.

Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lângă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cârna, de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.

Biata maică! Venea prăbuşită de la câmp sau de la vie, mai avea şi ceva oameni care o ajutau şi care se întorceau de la câmp o dată cu ea. Îşi dădea cu apă rece pe faţă şi pe mâini, îşi îndrepta spinarea şi se apuca de gătit, că oamenilor le trebuia şi masă, frânţi cum erau după ziua de trudă. Dacă avea norocul să fie cineva pe-acasă, când era la câmp, nu-i mai rămânea la întoarcere decât să pună mâncarea la încălzit, să frângă pâinea pentru fiecare şi să toarne nişte ţuică oltenească în ceşti, că toţi considerau – şi aşa şi declarau – că o ţuică la osteneala noastră merge. Uneori gusta şi maica-mare din ceaşca de ţuică, dar mânca imediat varză acră sau murături şi dădea din cap, parcă spre a se scuza: "Ete, îmi fu şi mie să beau o ţuică...". După masă, în serile de vară, întoarsă de la câmp sau de la vie, maica-mare se apuca de treabă, ca şi cum până atunci n-ar fi muncit. Fusesem şi eu cu ea la secerat. Tata-mare nu mergea la secerat. Maica îl justifica: "Mă, voi să nu vă uitaţi la tat-tău că nu vine la secerat, că el a lucrat toată viaţa cu capu’, acolo are el sânge mai mult şi nu poate, moare dacă vine pe căldurile astea. Şi ce-ar zice satu’ să-l vadă pe el care a fost revizor şcolar de Dolj, cu curu-n sus prin ale grâului?".

Totuşi, tata-mare muncea mult, maica îl ferea de lucrul în soare, dar la cules bumbac, în cele mai grozave zile ale vieţii mele, când credeam că mă sufoc, aplecându-mă şi regretând că sunt mai înalt decât tulpina plantei, a fost şi bunicul.

Îşi punea o pălărie de paie, rămânea ultimul pe rândul pe care-l culegea el, dar nu se lăsa până nu termina recolta.
Muncea şi în curte, tăia viţa pe care o aducea de la via din deal, vie altoită, şi cioplea toată toamna şi toată iarna aracii. În acele nopţi de iarnă mi-a vorbit bunicul meu despre Ardeal şi despre Avram Iancu (de altfel, cei mai mulţi copii ai familiei la Cluj am învăţat!), despre Alexandru Macedon şi despre momentul în care armata împăratului suferea cumplit de sete, iar acest Alexandru Macedon a spart vasul cu apă pe care i-l aduseseră slujitorii lui, dând de înţeles armatei că rămâne solidar cu ea până şi în sete.

Cel mai emoţionant moment din nopţile copilăriei mele a fost însă cel în care bunicul meu m-a învăţat două poezii, din una nu mai ştiu decât câteva din versuri: "De ce plângi, măicuţa mea, plâng de mine şi de voi c-a murit tat-tău-n război". Cealaltă poezie era – aveam să aflu mult mai târziu – scrisă de George Coşbuc: "A venit un lup din crâng".

Misterul nopţii în care tata-mare îmi spunea că un copil nu poate fi dat pe nimic, din toată această lume, sporea în mine credinţa şi datoria faţă de copii. Atunci când vom şti să-i apărăm pe toţi copiii lumii de pervertire şi de îndobitocire, vom putea spune cu adevărat că suntem nişte părinţi buni.

Dar nu cumva există o moară morală pusă tocmai să macine conştiinţe şi să le transforme în anticonştiinţe? Nu cumva există un malaxor care sfărâmă oasele şi face din fecioarele, neatinse nici de fluturi, şi din tinerii bărbaţi, stăpâniţi de idealuri înalte, nişte terciuri tocmai bune de transformat în curve de larg consum şi-n criminali uşor de manipulat pe scara nedreaptă a societăţii? Nu cumva copiii nu au dreptul să-şi urmeze puritatea din suflete, obligaţi de un program social neomenesc, să devină fiare?

Povestea vieţii mele cuprinde şi această întrebare. Poate chiar mai mult decât atât. Fără acest fel de întrebări şi fără acest fel de frământări, epopeea de ridicări şi căderi, de biruinţi şi înfrângeri a vieţii mele ar fi o singură epigramă de larg consum. Dar cum era "Cântecul" lui Coşbuc?
CĂNTEC
A venit un lup din crâng/ Şi-aleargă prin sat să fure/ Şi să ducă în pădure/ Pe copiii care plâng./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi am ieşit eu c-o nuia:/ "Lup flămând cu trei cojoace/ Hai la maica să te joace”"–/ Eu chemam pe lup încoace,/ El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac/ Întreba pe la vecine:/ "Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu, să-i vâr în sac!"/ Ş-am ieşit eu şi i-am spus:/ "Puiul meu e bun şi tace/ Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace! –/ Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!/ Du-te, du-te!" şi s-a dus.
Şi a venit un negustor/ Plin de bani, cu vâlvă mare,/ Cumpără copii pe care/ Nu-i iubeşte mama lor./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi-am ieşit şi l-am certat:/"N-ai nici tu, nici împăratul/ Bani să-mi cumpere băiatul!/ Pleacă-n sat, că-i mare satul!/ Pleacă, pleacă!" şi-a plecat.

Aceasta e poezia iniţială a conştiinţei mele de copil. Cu siguranţă, poezia aceasta m-a legănat şi a ţinut loc de nani-nani băiatului singur şi trist care am fost. Cred că am învăţat-o în aşa fel, încât ea e primul grai, care mi-a format viziunea asupra lumii. Nu înţelegeam eu de ce lupul trebuie să aibă trei cojoace, când nici pândarii de la vie nu aveau mai mult de unul.

Mă temeam că, într-o variantă oarecare, dacă tata-mare îl va chema pe lup încoace, lupul va şi veni.

Mă surprindea faptul că un om sărac vrea să vâre copiii în sac şi refuzam să-mi imaginez asprimea sacului, în care ar fi trebuit să mă ia respectivul om dacă bunicii mei ar fi considerat că nu mă port bine.

Îl uram pe nefericitul care cumpără copiii neiubiţi de mămici şi, întrucât mama care mă născuse era departe de mine, mă temeam să nu cumva să fie vorba chiar despre mine în această parte a poeziei.

Tata-mare nici nu avea precauţia de a-mi spune că poezia e una, şi viaţa e alta. Oamenii mari îi judecă, după cum sunt ei, pe toţi copiii pe care îi au în grijă. Eu trăiam, cu adevărat, situaţia copilului din poezia, despre care, mult mai târziu, aveam să aflu că e a lui George Coşbuc. Şi nu era vorba numai despre această poezie.

Nu-mi mai amintesc eu exact cealaltă poezie, pe care, de fapt, mi-o spunea maica-mare atunci când adormeam pe braţul ei. Era drama unei turturele sau a unei femei, nu mai ştiu exact. În orice caz, măicuţa plângea de mila copilului, că a murit tatăl lui în război. Şi deşi tata nu murise în război, eu mă simţeam, de câte ori auzeam poezioara respectivă, ca un orfan de război.

TEAMA DE FINALURILE NEFERICITE
În urmă cu vreo zece ani, am sesizat o anumită trăsătură de caracter, care a apărut în mine încă de mic: teama de finalurile nefericite. Nu ştiu dacă asta e o trăsătură de caracter, dar o stare de spirit este. Mi-am adus, aşadar, aminte, în urmă cu un deceniu, că îl rugam pe tata-mare, cu deosebire pe dânsul, cu poveştile şi poeziile de care credea că am nevoie, să refacă finalurile nefericite ale poveştilor şi poeziilor pe care mi le spunea. Nu suportam aceste finaluri tragice.

"Tată-mare, îi spuneam, te rog eu frumos, tată-mare, te rog foarte frumos, nu-i lăsa să-l omoare pe Mihai Viteazul! Tată-mare, de ce trebuie să-l bage zmeul pe Făt-Frumos în pământ atât de adânc? Tată-mare, am auzit goarna în sat şi m-am speriat, că aşa e ea, anunţă moartea oamenilor. Tată-mare, matale ai cunoscut pe Mihai Viteazul?"

Unele dintre aceste gânduri ale mele le-am găsit ulterior şi în preocupările nepoţilor mei, Andreea şi Adrian. Ei mă întrebau pe mine unele dintre lucrurile pe care mă străduiam eu, cândva, să le aflu de la bunicul meu.

Dar experienţa cea mai teribilă pe care am trăit-o din acest punct de vedere a fost şi este legată de fetiţa mea, Ana-Maria. Pentru a ilustra felul ei de a fi, am spus că, atunci când intră într-o încăpere în care televizorul e deschis, Ana-Maria nu se uită la televizor, ci întreabă pe cei care se uită dacă e film de groază sau nu. Ca şi mine, ea nu suportă filmele de groază. Şi tot ca şi mine, cere oamenilor mari să schimbe finalurile tragediilor. Adesea, pe Ana-Maria arta o înlăcrimează mai mult decât realitatea.

În fond, voinţa de bine nu e totdeauna o slăbiciune a oamenilor sentimentali, ci şi un mod al lor de a interveni energic în drama cotidiană. Fiecare erou de basm, de legendă sau de povestire istorică are, pentru copilul care ascultă, un corespondent în realitate. Când eram mic, eu nu suportam să văd cum se pregăteşte şi se face răul.

Fenomenele supranaturale mi se păreau ceea ce şi erau: fenomene necontrolabile. Dar dacă tata-mare, cu vorbele lui, nu putea să nu omoare pe Făt-Frumos, să n-o chinuie pe Ileana Cosânzeana, să oprească pe Basta să intre în cortul lui Mihai Viteazul, mi se părea legitim şi drept să-i cer să facă aşa cum sufletul meu spunea că ar trebui să stea lucrurile.

Tata-mare însă nu mă asculta. El nu modifica basmele şi, cu atât mai mult, nu modifica poeziile. N-aş putea spune totuşi că mă impresionau poveştile de război ale bunicului meu mai mult decât o singură privire a bunicii mele. Ea, bunica mea, nici nu trebuia să vorbească pentru a mă face să o iubesc, s-o înţeleg şi s-o plâng încă din timpul vieţii.

Tata-mare avea nevoie de cuvinte pentru a mă convinge şi pentru a mă ţine lângă el.
Maica-mare, nu. Ea exista şi mă fermeca, era frumoasă şi privea, uneori, dincolo de noi.
Mergea la tămâiat şi se întorcea înainte de a ne trezi noi, ceilalţi.
Respecta toate săptămânile de post şi îşi împrumuta foc din vatră şi aluat din căpisterie cu toate vecinele de pe uliţă.
Ce ştia spunea şi la ceilalţi. Dar, cel mai mult, maica-mare tăcea. Şi trudea.
Când o vedeam, după o scurtă perioadă de absenţă, mi se părea că s-a cocoşat între timp.
N-a strigat niciodată la mine, nu m-a bătut niciodată.

Bunica mea, Ioana Păunescu, născută Pariş, venise cu nişte galbeni de la tatăl ei în căsătoria cu învăţătorul Marin C. Păunescu. Aceşti galbeni au fost baza casei noastre de la Bârca, pe care, în cealaltă epocă, au anchetat-o, au fotografiat-o şi au folosit-o împotriva mea comisiile de partid şi de stat, care mi-au scurtat viaţa, iar în epoca nouă mi-au scos-o pe nas diverse cercuri de interese, exprimate prin atacuri de presă. Dar casa era făcută de bunici.

Tatăl meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, n-a făcut cine ştie ce pentru această casă, în afară de faptul că a dat altă destinaţie unor încăperi şi a transformat o lungă şi inutilă verandă într-o bucătărioară, într-o terasă şi într-o cameră de zi. În genere, casa e cea făcută de tata-mare, din munca lui şi din munca familiei maicăi, o casă de la 1911. Înseamnă că are aproape 100 de ani.

Dar noi nu stăteam în această casă, ci într-o cameră cu pământ pe jos, care astăzi nu mai există, de lângă vatra cu ţest. Şi asta nu pentru că am fi păstrat-o pentru cine ştie ce ocazie, ci pentru că, într-o perioadă destul de lungă, ne-au fost băgate în casă, în două din cele patru camere, cu forţa, două familii de lucrători la SMT. E drept că erau oameni la locul lor, care îşi dădeau seama cât de mult stingheresc, prin ceea ce fac, dar altă şansă nu aveau. Le trebuia casa noastră.

Maica şi taicu nu s-au mutat din cămăruţa de jos, de lângă vatră, şi pentru că iarna era cea mai călduroasă, iar vara cea mai răcoroasă dintre toate încăperile casei. Acolo, în acea cămăruţă, mă legăna bunicul pe braţul lui şi mă mângâia pe creştet maica-mare şi înainte, şi după ce stingeau lampa. Era o lampă mare, pentru care, totdeauna, prudent, tata-mare avea petrol. Sau gaz, cum îi zicem noi, la Bârca. Fitilul ardea încet-încet şi ne dădea tuturor o stare de somn, în creştere. Tata-mare citea mult după ce noi, ceilalţi, ne culcam. Focul din ce în ce mai mic al lămpii îl trăgea şi pe el spre somn.

Când mă trezeam, în unele nopţi, mi se făcea frică. Mă temeam că va fi noapte mereu şi că noi n-avem destul petrol ca să ţinem o lampă pentru totdeauna aprinsă. O zgâlţâiam pe maica-mare de umeri şi o întrebam: "Maică, de ce e noapte?". La care dânsa zicea: "E, mumă, Dumnezeu le face pe toate. Culcă-te, că vine ziua la loc. N-ai de ce să-ţi fie frică de noapte". Uneori bătea vântul şi auzeam obiectele izbindu-se unele de altele, de exemplu aveam o troacă în care maica-mare ducea apa când mergea la secerat, troaca asta se izbea, în vreme de viscol, de geamul odăii în care dormeam. Am rugat pe maica-mare să vadă cine e în curte, de se aude ce am auzit eu, dar maica-mare mi-a spus că nu e nimeni, că, dacă ar fi cineva, ar lătra câinii. Şi nici tata-mare n-a vrut să se ducă în curte. Mi-a spus că el e bătrân şi de aceea a lăsat pe taică-meu moştenitor al averii, ca tăticul să rămână acasă, la Bârca, şi să vadă, ori de câte ori e cazul, cine e prin curte.

Tata-mare şi maica-mare erau necăjiţi că taică-meu se despărţise de maică-mea. Îi mai îndurera şi situaţia lui profesională, că nu avea post la Bârca şi că-l mutau ăia de colo-colo. Vorbeau noaptea despre el, îl judecau, îl condamnau şi îl iertau. Maica-mare spunea că a fost cel mai nărod dintre toţi copiii, dar şi că a ţinut cel mai mult la ei, la părinţii lui.

"Tat-tău are suflet bun, zicea maica-mare, dar ţâne tu minte de la mine că, până o închide ochii, ăsta nu se potoleşte. Ce i-or trebui lui, mă, mumă, năroziile astea cu posturile de radio, să audă el şi să spună el când vin americanii şi când pleacă ruşii? Tu nu vezi că-l prind ăştia şi o să fie vai de capul lui?"
Vedeam. Dar curajul tatălui meu mă emoţiona.

CEL MAI CURAJOS DIN FAMILIE ERA TATA
S-a întâmplat ca, odată, să bată un vânt puternic în noaptea în care tata venise de la Cârna şi dormea lângă mine în patul din camera lui. O cameră din casa mare. Am auzit troaca lovind geamul camerei de jos. M-am speriat din somn. L-am rugat să vadă ce e afară. S-a sculat de lângă mine ca hipnotizat, a deschis uşa casei mari şi a zis, cu voce gravă: "Nu e, mă, nimeni, ţi se păru".

Tata era un bărbat zdravăn, mult mai înalt decât bunicul şi decât bunica, dar, mai ales, tata avea un fel aproape băieţesc de a înfrunta necazurile şi de a rezolva dilemele. Odată mutase, împreună cu unchiul Antipa de la Sibiu, un pietroi uriaş cu braţele. Altădată, la Cârna, a venit un achizitor sau secretar de partid, nu mai ştiu ce era, peste noi în camera în care stăteam cu chirie. Era beat şi nu voia să plece. Tata i-a spus, de câteva ori, că îl roagă să se ducă şi el acasă, că deranjează băiatul, care eram eu, şi atunci ăla nu şi nu. Mai mult decât atât, vizitatorul nepoftit a venit spre pat să vadă cine e sub pătură. Tata n-a mai răbdat. L-a pocnit cu palma dreaptă şi i-a dat şi un picior în spate. L-a dat în brânci afară şi s-a întors la mine livid. Şi-a pus mâinile în cap şi a spus: "Bă, băiete, iar mă arestează ăştia! Dar dă-l, fir-ar mama lui a dracu’, că nu mai putui!".

RADIOUL CU GALENĂ
Totuşi, tata recunoştea că îi e frică numai de câini. Susţinea că o păţise când era copil şi nu-şi revenise nici la maturitate. Dar curajul lui mă uimea. În vremea respectivă, cine avea radio devenea suspect. Şi mai suspect era cel care şi-ar fi făcut rost de un radio. Cum altfel, decât suspect, putea să fie tata, care şi-a încropit, din nişte piese luate de cine ştie unde, un radio cu galenă?

Îşi punea casca şi îmi dădea impresia că vrea să intre în aparat, pe sub masă, ca să audă cât mai bine. N-am ştiut niciodată ce auzea tatăl meu cu adevărat la micul lui radio cu galenă. Dar concluzia lui, în fiecare noapte, era: "Gata, mă, vin americanii! Tu să taci dracu’ din gură, să nu spui la cineva, dar vin americanii".

Pleca prin sat şi dădea ca sigură vestea pe care o auzise sau nici n-o auzise bine la radioul cu galenă, căruia antena îi flutura, hăt departe, în fundul curţii. Mergea şi la Goicea, bietul meu tată, ajungea şi la Cârna, şi la Bistreţ cu aceste noutăţi, care se împrospătau în fiecare seară. Din când în când pentru nărozia asta, cum zicea maica-mare, îl chemau la Securitate.

De câteva ori l-au şi arestat corespunzător. Iar de două ori a fost judecat şi ţinut să se înveţe minte. Cifra la care ajunge totalul condamnării lui este 15 ani. Dumnezeu să-l ierte şi să împlinească, măcar în generaţiile care vin, dorul lui de libertate, de lângă tainicul radio cu galenă, la care şi eu am vorbit o dată.

TRAGEDIA DINTRE FARSE
Câteva incursiuni mai încoace, în anii ’80, parcă s-ar impune. Reiau deci nişte pagini pe care le-am scris acum patru cinci ani şi care îşi găsesc, şi ele, locul în acest roman al vieţii mele. Pagini de făgăduinţi reînnoite şi de amintiri fierbinţi!

Va trebui să existe cândva şi destulă răbdare pentru ca, despre mine, să circule şi adevărul netrucat, nu numai legendele prea pozitive sau prea negative puse în circulaţie, cu interes vădit, de cei care au a mă elimina din viaţa socială sau găsesc cu cale de a folosi spusele sau faptele mele pentru dărâmarea duşmanilor lor. Voi scrie, aşadar, autobiografia mea, cu maximum de sinceritate, de care sunt capabil, dar şi cu maximum de prudenţă. Va fi un roman cu un personaj principal şi cu alte mii de personaje, unele poate mai interesante decât cel principal, asupra cărora poate voi insista mai mult decât îmi pot acum închipui.

Nu voi urma, deocamdată, o cronologie strictă. Mi-ar fi şi greu, mi-ar fi şi neplăcut. Când însă voi simţi nevoia, voi ordona amintirile pe lungi perioade, similare celor trăite de mine în viaţă. Puteam să scriu acest roman autobiografic fără a deveni şi personaj al lui. Era mai precaut.

Demonstraţia fundamentală pe care simt astăzi nevoia să o fac, prin scrierea acestui roman, este că nici ipocrizia, nici frica, nici interesele superioare ale creaţiei nu justifică la urma urmei despărţirea omului de idealul său şi de trecutul său. Chiar dacă, în perioada socialistă, noi am fi zis numai din gură că suntem comunişti, astăzi nu ne putem despărţi de propriile noastre afirmaţii, fie ele şi ipocrite, fie ele şi goale de conţinut, fără a ne asuma reculul lor moral.

Romanul acesta, pe care-l scriu aici, va fi istoria a zeci şi zeci de ani de viaţă, în România, în cea mai severă şi sentimentală versiune posibilă. Dar nu voi minţi. N-am de ce să mint.

Între atâtea farse, câte se joacă astăzi, pe scenele ţării mele şi în atâtea conştiinţe, eu ştiu că va fi de mare preţ o dramă autentică. Poate chiar o tragedie. În acest sens voi şi scrie.
Îmi amintesc prea exact şi prea dureros perioada de trecere, de la capitalism la socialism, în ţara copilăriei mele, exprimată printr-un sat nemuritor, Bârca, spre a nu observa cu tristeţe că perioada aceea seamănă cu cea pe care o trăim la ora când scriu această carte. Se vede treaba că e nevoie să străbatem, în sens invers, drumul la care am fost obligaţi de trupele sovietice şi de ocupanţii ideologici, paraşutaţi de Kremlin, în Răsăritul Europei.

Viaţa funcţionează pe sistemul "piston: dus-întors". Când nu funcţionează astfel, de fapt când ni se pare nouă că nu funcţionează astfel, înseamnă că n-avem timp, în interiorul aceleaşi vieţi să observăm cursa de întoarcere.

Bunicul meu n-a apucat, murind în 1960, decât cursa de impunere a socialismului.
Bietul tata, stingându-se în 1990, a participat direct şi la zilele fierbinţi ale luptei pentru libertate şi pentru democraţie. Sigur că el şi merita asta. Spre deosebire de foarte mulţi, tatăl meu a crezut fanatic în idealul său: o lume liberă de socialism, o lume pluripartită, o societate de drept.

CE GĂNDEA ŞI ZICEA FANE BABANU DESPRE NICOLAE CEAUŞESCU ÎN OCTOMBRIE 1989
În octombrie 1989, veneam cu tata de la Timişoara. Se mai aflau, alături de noi, Andrei şi Carmen. Ne-am oprit, la invitaţia unui prieten, într-un sat să mâncăm. Am fost adăpostiţi într-o casă simplă şi caldă, am stat la masă, am pălăvrăgit, din cele ce se trăncănesc îndeobşte la un prânz, iar la un moment dat eu mi-am amintit vorbele pe care mi le spusese – în prezenţa bunilor mei prieteni, inginerul Dumitru Vinereanu şi profesorul Ion Pugna – la cantina fabricii de industria lânii un om foarte interesant, autentic şi profetic, numit prin poreclă Fane Babanu (numele real, Ştefan Drăghici), la ora aceea preşedintele CAP, din comuna Jamul Mare – Timiş: "Domnule Păunescu, mă bucur că vă cunosc, bine aţi venit pe la noi. Ia spuneţi, ce mai e pe la Bucureşti, cât o mai duce ăsta?".
"Cine, zic eu?"
"Ceauşescu, domnule".
"Eu vă rog să fiţi serios, domnule, să încetaţi cu provocările de felul ăsta", i-am replicat.
"Nu e, domnule Păunescu, nici o provocare, vă spun eu, o să vedeţi dvs. dacă n-am dreptate, pe Ceauşescu n-o să-l apuce nici Crăciunul."

Fireşte că m-am cutremurat, de ceea ce mi-a spus Fane Babanu, mai ales că ştiam că interesul Securităţii faţă de fiecare pas al meu crescuse.

Omul a făcut tot felul de bancuri la masă şi la despărţire m-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit din nou credinţa lui. "O să scăpaţi şi dvs. de necazuri, Ceauşescu n-o mai duce până la Crăciun."
A
m negat că eu aş fi auzit ceva, dar nu numai formal. Şi asta pentru că eu nu credeam că Nicolae Ceauşescu va cădea până la Crăciunul lui 1989.

Maşinăria, pe care o conducea, era prea perfecţionată şi semne cereşti mie nu mi se arătaseră. Şi, pe de altă parte, eu tot speram că nu va fi nevoie nici de o încăierare sângeroasă, nici de un cutremur păgubitor ca să se ajungă la o soluţie raţională, de sinteză a tuturor experienţelor de până atunci ale acestei ţări. Şi mai exact: nu puteam spera la mai mult decât un socialism antitotalitar, omenesc, îmbunătăţindu-se din sine însuşi. Îmi închipuiam chiar că, intrând brutal în contact cu o realitate care i se prezenta mereu trucată şi favorabilă, Ceauşescu va găsi, într-un final disperat, resursele de a participa, cel puţin o perioadă, la radicalizarea benefică a situaţiei din România.

De aceea, la masă cu tatăl meu şi cu cei apropiaţi, în drum spre Bucureşti, după hohotul brutal cu care Fane Babanu rostea netemător, ba chiar vesel, profeţia căderii lui Ceauşescu înaintea Crăciunului lui ’89, am refăcut o parte din discuţia cu el. Tata mi-a zis, în clipa aceea: "Bă băiete, nu vrei tu să mergem noi până în curte?" Am ieşit.

"DUPĂ CE CAD ĂŞTIA, ÎMI DEPUN CANDIDATURA DE SENATOR LA DOLJ"
Gazda avea nişte păsări, multe păsări în jurul unor clăi de fân, printre care ne-am pierdut şi noi la început fără a scoate nici o vorbă. Brusc, tata s-a întors spre mine.
"Bă, uite ce vrusei eu să-ţi spui ţie, bă, după ce cad ăştia, eu mă duc la Bârca şi-mi depun candidatura ca senator de Dolj".
"N-am înţeles, tată".
"Bă, eu de-asta vrusei să-ţi spui ţie din timp, să ai grijă de copii şi de nepoţi, că eu m-apuc iar de politică."
"Cum te-apuci de politică şi când?" – l-am întrebat mirat şi cu puţină îngrijorare în glas.
"Bă băiete, ăştia cad..."
"Care ăştia?"
"Comuniştii!"
"Care comunişti, tată, cum o să cadă?"
"Ete, o să vezi tu, n-o mai duc mult şi eu vrusei să te avertizez, ca să ştii să-ţi iei măsuri că eu plec la Bârca să-mi pregătesc oamenii, să fie gata, să intrăm în activitate cum or cădea ăştia."

Vorbea foarte serios, mai împingea cu piciorul câte o raţă, câte o găină care îi stăteau în cale, pe-acolo, printre clăile de fân. Am făcut şi pipi pe clăi. Inutil. Tata avea seriozitatea ireductibilă a nebunului fascinat de o idee. Nu-l văzusem niciodată aşa. Trăise şi el, între destui comunişti, cu unii se împrietenise, pe unii ştiu că-i preţuia, unora le era recunoscător, fireşte că pe alţii îi ura, îi dispreţuia, îi ţinea minte de pe vremea când fusese schingiuit de ei sau din cauza lor. Dar nu m-aşteptam să vorbească despre ei în acest mod descalificant şi distant: "Când or cădea ăştia".

Ne-am întors în casa aceea, am mai pălăvrăgit şi, înainte de a pleca, i-am luat pe rând, pe Andrei şi pe Carmen, şi le-am spus că-i rog să fie foarte atenţi şi foarte drăguţi cu tata, pentru că am impresia că i s-a întâmplat ceva, a înnebunit, nu se poate să nu fi înnebunit, din moment ce mi-a spus mie, în curte, printre găini şi raţe, acolo în satul bănăţean, la Pecica, unde ne oprisem să mâncăm, că după ce ăştia cad de la putere el îşi depune candidatura de senator de Dolj, din partea Partidului Naţional Liberal. Eu vă rog să tăceţi, dacă v-o întreba cineva vreodată ce-a înţeles taică-meu prin "ăştia", c-aşa i-a numit el pe comunişti, ăştia n-au cum să cadă de la putere şi nici nu se pune problema, iar bietul tata vrea să candideze pentru postul de senator, post care nici nu există, în numele PNL, care nici el nu funcţionează. Vă rog să aveţi grijă de tata, neapărat vă rog să aveţi grijă de el.
Fragmentele au apărut în Jurnalul de Duminică în perioada 19 iulie-9 august 2009