x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Viața politică și luptele pentru guvernare în anul Marii Uniri și asemănările epocii cu războaiele de astăzi pentru putere

Viața politică și luptele pentru guvernare în anul Marii Uniri și asemănările epocii cu războaiele de astăzi pentru putere

de Ion Alexandru    |    30 Noi 2021   •   07:05
Viața politică și luptele pentru guvernare în anul Marii Uniri și asemănările epocii cu războaiele de astăzi pentru putere

Istoria este rotundă și se repetă, este o un proverb popular. Proverb care se aplică, pare-se, ad-litteram când vorbim despre politica din România. Între ianuarie 1918, anul Mari Uniri, și sfârșitul anului 1921, deci fix acum o sută de ani, România a avut nu mai puțin de zece guverne, conduse de zece prim-miniștri. Unii dintre ei au revenit după ce au fost înlocuiți. Un secol mai târziu, lucrurile din punct de vedere politic și guvernamental par să fi continuat obiceiul vremii, având în vedere că, între ianuarie 2018 și decembrie 2021, la Palatul Victoria s-au perindat nu mai puțin de opt guverne. Și de această dată, unii premieri au revenit după ce fie au fost demiși, fie le-a expirat interimatul.

 

Concret, în 23 ianuarie 1918, era înlocuit din fruntea Guvernului Ion I. C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal. Acesta era al patrulea mandat de premier al lui Ion I. C. Brătianu, care a condus Executivul, pentru prima dată, între 9 ianuarie și 4 martie 1909, apoi, pentru a doua oară, între 4 martie 1909 și 28 decembrie 1910. Al treilea mandat al lui Brătianu, care i-a succedat lui Titu Maiorescu, a început la data de 4 ianuarie 1914 și s-a încheiat în 10 decembrie 1916. Pentru ca, a doua zi, pe 11 decembrie 1916 să își înceapă cel de-al patrulea mandat în fruntea Guvernului.  

Următorul prim-ministru, mareșalul Alexandru Averescu, a fost numit în funcție în 29 ianuarie 1918, însă mandatul său a durat până în 4 martie. Comandant al Armatei Române în Primul Război Mondial, Averescu devenea premier militar cu toate că, în același an, întemeia o nouă mișcare politică, numită Liga Poporului, devenită, doi ani mai târziu, Partidul Poporului.

În 5 martie 1918, se instalează în funcția de prim-ministru Alexandru Marghiloman. Un germanofil al vremii și conservator din punct de vedere politic, acesta a preluat guvernarea într-un moment critic, mai exact când România a fost abandonată de aliatul de bază, Rusia, devenită, în urma revoluției, bolșevică. Alexandru Marghiloman este cel care a primit și recunoscut actul Unirii Basarabiei cu România. Un episod mai degrabă monden al acelei epoci se referă la faptul că, în anul 1890, Alexandru Marghiloman s-a căsătorit cu nepoata domnitorului Barbu Știrbei, Elisa Știrbei. Ulterior, aceștia au divorțat, iar Elisa Știrbei s-a recăsătorit cu Ion I.C. Brătianu.

 

Elementul central al epocii Ion I. C. Brătianu

 

Mandatul lui Alexandru Marghiloman s-a încheiat în 23 octombrie 1918, iar la data de 24 octombrie devine prim-ministru generalul Constantin Coandă. Un apropiat al mareșalului Alexandru Averescu, Constantin Coandă a făcut parte, câțiva ani mai târziu, din Partidul Poporului. Este tatăl cunoscutului inventator român Henri Coandă și este unul dintre cei mai importanți politicieni în momentul Marii Uniri. Coandă a ocupat și portofoliul de ministru de Externe.

 Generalul Constantin Coandă a fost preferat de Ion  I. C. Brătianu ca șef al unui guvern care să asigure tranziția între război și pace. După ce regale Ferdinand I îl desemnează președinte al Consiliului de Miniștri, ordonă mobilizarea generală şi reintrarea României în război de partea Antantei. Guvernul Coandă a considerat, astfel, Tratatul de Pace ca fiind un act nul. După capitularea Puterilor Centrale şi făurirea României Mari, guvernul de uniune naţională, condus de Constantin Coandă, îşi depune mandatul în favoarea liberalului Brătianu. 

Așa se face că Ion I. C. Brătianu redevine, pentru a cincea oară, premier, pentru un mandat care va fi fost consumat în 26 septembrie 1919. 

Următorul premier, instalat în 27 septembrie 1919, este generalul Arthur Văitoianu, care a demisionat din Armată chiar în acel an și a intrat în politică, înscriindu-se în Partidul Național Liberal. Mandatul său de șef al Consiliului de Miniștri s-a încheiat două luni mai târziu, în 12 noiembrie. În acest timp, au avut loc primele alegeri universal din România Mare. În anul 1940 se încheie cariera sa politică, iar, la vârsta de 83 de ani, este arestat de comuniști și închis, pentru șapte ani, la Sighet. A fost eliberat la vârsta de 91 de ani, iar, un an mai târziu, în 1956, a decedat.

 

Mandate scurte, ca în zilele noastre

 

La data de 1 decembrie 1919, devine premier Alexandru Vaida Voevod, șeful primului guvern rezultat din primele alegeri de după Marea Unire. Membru al Partidului Național Român, devenit, ulterior, Partidul Țărănesc, acesta a avut un mandat scurt, până în 12 martie 1920. Când i-a succedat, începând cu 13 martie, mareșalul Alexandru Averescu. Noul mandat al lui Averescu s-a încheiat pe 16 decembrie 1921.

Avocatul și jurnalistul Take Ionescu a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri în 17 decembrie 1921, pentru un mandat care a  durat o lună și două zile, până în 19 ianuarie 1922. Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, din partea Antantei, iar, la 10 iulie 1917, Partid Conservator-Democrat, condus de Ionescu, a fost cooptat la guvernare, participând la votarea și aprobarea principalelor legi care vor reglementa societatea postbelică, cum ar fi legea reformei agrare și legea votului universal.

Lui Take Ionescu îi succeed, începând cu 19 ianuarie 1917, Ion I. C. Brătianu, cu un al șaselea mandat, care va dura până în 29 iunie 1926.

 

 

O sută de ani mai târziu, pe timp de pace,  guvernele s-au schimbat precum șosetele

 

Succesiunea la guvernare din perioada 1918-1921 seamănă cu ceea ce s-a întâmplat, în România, o sută de ani mai târziu. Deși ne aflăm pe timp de pace, lucrurile în epoca contemporană se dovedesc a fi la fel de agitate din punct de vedere politic. 

În 16 ianuarie 2018, prim-ministrul social-democrat Mihai Tudose, instalat în funcție cu doar o jumătate de an înainte, demisiona din funcție. După un interimat de 15 zile, asigurat de Mihai Fifor, este votată, în Parlament, Viorica Dăncilă. Aceasta și-a început mandatul de premier în 29 ianuarie 2018 și și l-a încheiat brusc, în data de 10 octombrie 2019. Atunci, Executivul social-democrat a fost demis prin moțiune de cenzură, în plină precampanie electorală aferentă alegerilor prezidențiale. 

Al treilea prim-ministru al perioadei de referință devine fostul lider al Partidului Național Liberal, Ludovic Orban, instalat, cu voturi din Opoziție, în data de 4 noiembrie 2019. Acest guvern organizează alegerile prezidențiale, urmând a organiza, de asemenea, și alegerile parlamentare anticipate, pe care le dorea mult președintele Klaus Iohannis. Guvernul Orban I este demis, prin moțiune de cenzură, în februarie 2020. În aceeași zi, Ludovic Orban este redesemnat de președinte să formeze un nou guvern, însă ex-liderul PNL renunță la acest mandat de candidat câteva zile mai târziu.

Parlamentul care l-a demis din funcție în repune în funcție pe Ludovic Orban, în data de 14 martie 2020. Acest guvern Orban II rămâne în funcție până a doua zi după alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, când premierul demisionează.

Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, în România se instala primul guvern condus de un militar. Este vorba despre Executivul interimar condus de Nicolae Ciucă, acesta preluând temporar administrarea țării în 7 decembrie 2020. În 23 decembrie, însă, este votat în parlament Guvernul condus de Florin Cîțu.

În data de 5 octombrie 2021, Cabinetul Cîțu este demis, la rândul lui, prin moțiune de cenzură. Iar în data de 25 noiembrie este votat, de data aceasta ca prim-ministru plin, generalul Nicolae Ciucă. Acesta este al optulea premier al României, din ianuarie 2018 până în noiembrie 2021. 

 

 

Primele alegeri parlamentare ale României Mari

 

La data de  octombrie 1919, la zece luni de Marea Unire din  1 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și a Senatului la care erau chemați să participe, pentru prima oară laolaltă, locuitorii Vechiului Regat al României, ai Basarabiei, ai Bucovinei și ai Transilvaniei.  Scrutinul s-a desfășurat în 2, 3 și 4 noiembrie pentru alegerea Adunării deputaților și în zilele de 7, 8 și 9 noiembrie pentru alegerea Senatului. 

Interesant este că, și în epocă, apetența votanților pentru alegeri era scăzută. Mult mai ridicată ca astăzi, însă scăzută. Mai exact, la alegerile pentru Adunarea deputaților s-au prezentat 1.324.563 din cei 1.916.225 cetățeni cu drept de vot înscriși în listele electorale, adică 69,12%, în condițiile legiferării votului obligatoriu. În cazul Senatului, prezența la vot a fost ușor superioară, ajungând la 75,36%, votând 724.876 de cetățeni din cei 961.824 înscriși în listele electorale. 

În total, au fost aleși 805 parlamentari, 566 membri în Adunarea deputaților și 239 în Senat, camera superioară fiind completată cu mandatele de drept prevăzute de legislație. Din cei 566 de deputați, aleși în baza unui scrutin de tip mixt, 337 au provenit din Vechiul Regat și Basarabia, 203 din Transilvania și 26 din Bucovina. Din cei 239 de membri ai Senatului, compus în baza unui scrutin de tip majoritar, 140 au provenit din Vechiul Regat și Basarabia, 87 din Transilvania și 12 din Bucovina.

Victoria a revenit Partidului Național din Transilvania, care și-a adjudecat circa 35% din mandatele parlamentare. A fost urmat de Gruparea Politică Țărănistă (Partidul Țărănesc împreună cu Partidul Țărănesc din Basarabia) care a obținut aproape un sfert din locurile parlamentare.
Pe 25 noiembrie 1919 s-a constituit majoritatea parlamentară sub forma Blocului Parlamentar, în componența acestuia au intrat Partidul Național, Partidul Țărănesc plus Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii și gruparea independentă condusă de Nicolae Lupu. Pe 1 decembrie 1919, parlamentarii acestei coaliții și-au dat votul pentru învestirea guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al Partidului Național, așa cum am arătat mai sus.

După alegeri, la 31 decembrie 1919, Parlamentul Marii Uniri a adoptat legile de ratificare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat al României.

 

 

Cum arăta un decret regal după Marea Unire și ce îi scria lui Ferdinand I ministrul Industriei

 

Printre primele documente oficiale emise după Marea Unire din 1 decembrie 1918 este ediția Monitorului Oficial, „No. 208 din 8 Decembrie 1918. Regele Ferdinand I emitea Decretul-lege, conform căruia, „Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Regele României, La toți de față și viitori, sănătate: Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul industriei și comerțului sub No. 14.456 3.421 din 16 Noiembrie 1918, Văzând decretul-lege No. 3.482 din 28 Noiembrie 1918, am decretat și decretăm: D. inginer-șef Clasa I Valeriu Pușcariu se recheamă în serviciu pe ziua de 1 Noiembrie 1918 și se numește inspector general al minelor, carierelor și apelor minerale. D-sa va fi plătit cu 1.200 lei leafă, 400 lei diurnă fixă lunară, în afara cheltuielilor de transport și deplasare. (…) Dat în Iași, la 16 Noiembrie 1918 – Ferdinand I”.

La fel de interesant este modul cum arată raportul ministrului, pentru numirea acelui inspector general. Rapor publicat, de asemenea, în Monitorul Oficial: „Sire, cu cel mai profund respect, supun Majestății Voastre spre semnare alăturatul proiect de decret prin care d. inginer-șef Casa I Valeriu Pușcariu se recheamă în serviciu și se numește inspector general al minelor, carierelor și apelor minerale. Sunt cu cel mai profund respect, Sire, al Majestății Voastre Prea plecat și Prea supus servitor, Ministrul industriei și comerțului, Alex. Cotescu”.

×