Când nu te laşi învins de SIDA

O tânără de 13 ani din Piatra Neamţ va reprezenta România la concursul internaţional "Compune o scrisoare în care să explici de ce este important să vorbim despre SIDA şi cum să ne protejăm împotriva bolii”.

Scrisoarea Ilincăi Theodora Ionescu a câştigat etapa naţională a concursului şi un premiu de 900 şi după ce va fi tradusă în limba franceză, va fi trimisă, Biroului Internaţional al Uniunii Poştale Universale. Redăm integral textul epistolei câştigătoare:

"Dragă mamă,

Nu ştiu dacă există soartă sau destin, dar ştiu sigur că în viaţă există alegeri bune şi mai puţin bune, ca să nu spun chiar rele. Mai ştiu sigur că există persoane care te pot influenţa atât de tare, încât îţi pot schimba viaţa. Despre o astfel de persoană vreau eu să-ţi vorbesc.

Îţi aminteşti de Andra, colega mea de cameră? Brunetă, frumoasă, deşteaptă şi mereu plină de viaţă? Ei bine, zilele trecute am descoperit că duce o viaţă dublă. Stai puţin nu te grăbi să o judeci! Zilele trecute am terminat cursurile mai devreme şi, ajunsă în cameră, am avut surpriza să o găsesc privind în gol, pe geam, la copacii care, parcă înţelegându-i durerea, plângeau cu frunze galben-ruginii.

Am întrebat-o ce e cu ea, dar mi-a spus că nu-mi poate povesti, că trebuie să-mi arate. S-a îmbrăcat în linişte şi am ieşit, nebânuind unde îmi va conduce paşii. Am mers preţ de câteva zeci de minute, nu stiu exact, căci eram mai preocupată să observ mimica feţei ei care parcă exprima starea sufletească prin care trecea.

Ne-am oprit în faţa unei clădiri destul de impresionantă, am intrat şi am fost întâmpinate de o doamnă drăguţă, cu care Andra a schimbat câteva cuvinte. Apoi, s-au îmbratişat şi ne-am despărţit de ea, dar nu înainte ca doamna să-mi arunce o privire plină de înţelesuri neînţelese de mine. Am traversat holul şi am ajuns în faţa unei uşi. Am intrat.

Încăperea era plină de copii, cred că vreo doisprezece, atât fete cât şi băieţi. Când au văzut-o pe Andra toţi s-au năpustit asupra ei, rostindu-i numele. Am rămas ca un spectator, privind către acele mici personaje, iar zâmbetul mi-a îngheţat pe buze. Erau frumoşi, unii aveau ochii albaştrii sau verzi, căprui sau negri, dar ceva lipsea: feţişoarele lor nu erau încadrate de păr bucălat, negru sau blond. Atunci am conştientizat crudul adevăr: acei copii erau bolnavi, li se luase dreptul la fericire, la viitor... Aveau SIDA!

M-am aşezat neputincioasă pe podea, privind la copacii goliţi de frunze. Andra s-a aşezat lângă mine, iar ceea ce mi-a spus a căzut ca un trăsnet: avea SIDA. Se îmbolnăvise de doi ani. Fusese la o petrecere care avea să-i schimbe viaţa. La acea petrecere avea să facă alegerea fatală care să-i schimbe destinul. După câteva zile a primit un telefon şi la celălalt capăt al firului o voce rece a invitat-o la spital, pentru a-şi face analize. Acolo a aflat că unul dintre prietenii cu care fusese la petrecere a fost diagnosticat cu SIDA. Cu teama în suflet a îndrăznit să întrebe cum îi cheamă. La auzul numelui, a simţit cum îi fuge pământul de sub picioare. Era tocmai băiatul cu care stătuse toată noaptea şi cu care... Doamne! Dacă ar fi putut da timpul înapoi! În zilele care au urmat fragmente din viaţă i se derulau prin faţa ochilor, dar cel mai des îşi amintea de lecţia făcută la dirigenţie în clasa a doisprezecea, când doamna dirigintă le-a adus ca invitat pe un voluntar de la o organizaţie umanitară şi care le-a vorbit despre SIDA şi cum să se protejeze împotriva bolii. Ar fi trebuit să deschidă urechile mai bine, dar în momentele acelea fiecare dintre cei prezenţi se gândea că lui nu i se poate întâmpla aşa ceva.

Soneria telefonului o trezi din gândurile ei. Aceiaşi voce rece a chemat-o să-şi ia rezultatele. Împleticindu-se şi cu o faţă cadaverică intră pe uşa spitalului, luat plicul şi a pornit-o înapoi spre casă. Nu a avut curaj să deschidă plicul pentru că ştia ce conţine.

În noaptea aceia şi-a făcut o promisiune: nu se va lăsa învinsă de boală şi va face tot posibilul să le vorbească tinerilor despre SIDA şi despre cum se pot proteja împotriva bolii. Aşa a ajuns voluntar într-o fundaţie umanitară, a mers în şcoli, a îngrijit bolnavi, i-a încurajat, i-a susţinut, fără să se gândească la suferinţa ei. Tot prin intermediul Fundaţiei a ajuns să cunoască îngeraşii pe care tocmai îi cunoşcusem şi care nu aveau nici o vină că altcineva i-a condamnat la o viaţă plină de suferinţă.

Abia acum înteleg privirea ei atât de tristă uneori şi bucuria cu care trăieşte fiecare zi. Am descoperit lângă mine un om bun, generos şi care a ales să ajute în loc să-şi plângă de milă. Fără să stau pe gânduri am întrebat-o dacă pot să devin şi eu voluntar la fundaţie. Mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat. O lacrimă i-a răsărit în colţul ochilor. M-a prezentat copiilor drept cea mai bună prietenă a ei şi ne-am jucat împreună vreo două ceasuri.

Din acea după-amiază, după cursuri avem acelaşi program: mergem în şcoli sau pe la diverse activităţi la care suntem invitate şi le vorbim tinerilor despre cumplita SIDA şi despre cum să ne protejăm împotriva bolii. În weekend, mergem să ne jucăm cu acei îngeraşi care nu au avut nici o putere în hotărârea destinului lor.

Cu dragoste, fiica ta,

Ilinca

Ionescu Ilinca Theodora

Clasa a VI-a A

Scoala cu clasele I-VIII numarul 2, Piatra Neamt"