După 20 de ani. Cum am debutat în presă, la Jurnalul

De fapt după 18, dar ce mai contează? M-am angajat la Jurnalul Naţional când ziarul făcuse 2 ani de apariţie, la începutul verii lui 1995. Pe unii dintre voi v-am ameninţat că am să vă povestesc odată cum m-am angajat în presă. Acel “odată” a venit azi, când Jurnalul face 20 de ani (în foto, unul dintre primele mele articole de presă - Jurnalul National, septembrie 1995 - credit: Alex Rădescu).
În vara lui 95 eram după primul an de facultate şi fusesem trimis în practică la Oglinda lui Dan Diaconescu. După terminarea stagiului în mod onorabil (alergasem două săptămâni după ştiri pe la sediul PD-FSN) mi-am zis că e cazul să rămân în presă. La o conferinţă, Vali Iorga (azi la TVR) îmi spusese că se caută oameni la Jurnalul. Aşa că m-am pregătit temeinic să lovesc tare şi din prima...
Eram cititor avid de presă, ziare, reviste, tot ce îmi cădea în mână, încă din clasa I, când în vacanţa de vară am descoperit, la ţară la mătuşi, colecţia de reviste Autoturism începând cu anii 60. Am dispărut vreo trei zile, ai mei au crezut că m-am înecat sau m-au mâncat lupii. Da, mai târziu eram unul din puştii ăia care umblă cu Sportul în buzunarul de la spate şi citeşte număr de număr Modelism şi Ştiinţă şi Tehnică. Aşa că după 90 m-am cufundat uşor în invazia de ziare şi reviste.
Ştiam, teoretic, cum se scrie o anchetă. Aveam şi subiect: un prieten lucra la o agenţie imobiliară vecină cu un club de fiţe condus de nevasta unui mare nume din presă - iar acolo se întâmplau diverse. Ştiam că trebuie să ai şi documente, dovezi. Am scris ancheta, frumos, cu şapou şi spartă cu intertitluri, cum erau cerinţele vremii. Am ataşat documentele şi cu ele-n dinţi m-am dus la Jurnalul.
Vali Iorga, care lucra la Politic sub şefia Narcisei Iorga, m-a introdus la Aurel Dima, şeful de la Anchete. “Asta mic vrea să se angajeze. E student la Jurnalism, a făcut practică la Oglinda.” Dima (Aurică, mai târziu) mi-a citit “lucrarea”, m-a măsurat de sus până jos. Aurică era şugubăţ şi farsor de mare clasă. Înalt, blond şi un fel de tăuraşul Fernando. Se răstea blajin: “Dacă mâine nu-i gata, vă ia mama dracu' pe toţi!”
“Cătăline, ia vino şi aruncă şi tu un ochi pe asta”, s-a întors Aurel Dima către un coleg.
Cătălin Folea era un personaj, în adevăratul sens al cuvântului. Cu umor debordant, pană excelentă, mare pişicher pus pe mici “combinaţii”. Fost pilot de încercare la Aro şi “mai sigur pe patru roţi decât pe două picioare” indiferent de numărul berilor consumate. Avea o Dacie 1310 primită cadou de la părinţi pe care nici măcar n-o zgâriase până nu i-am făcut-o eu praf, proptind-o cu botul de un stâlp.
Folea avea să fie mai încolo partenerul meu de investigaţii favorit, iar eu al lui, se pare, aşa că am sudat o echipă. Nu doar la deplasări, documentare şi scris, ci şi la bere şi “mici afaceri şi combinaţii” - hei, erau anii 90, remember? Îmi aduc aminte şi acum că făcuse rost de un telefon mobil stricat (abia apăruseră primele NMT-uri, mai cât o cărămidă), pe care îl închiria cu ora lui Felix Rache (de la Jurnalul a plecat la Academia Caţavencu şi acum la Realitatea TV), puşti şi el pe vremea aia, îndrăgostit etern şi dornic de a impresiona gagicile.
Când zic mici combinaţii, chiar aşa şi erau: mici şi combinaţii, nu afaceri. Într-o altă zi, Dima şi Folea au descărcat dintr-o dubă vreo trei “păcănele” (celebrele slot-machines, aparatele de jocuri de noroc care au revenit la modă odată cu criza) şi le-au instalat în barul de la colţ (aveam redacţia unde e sediul Antenei de azi, pe Bucureşti-Ploieşti). Se procopsiseră cu ele cine ştie de pe unde, dintr-o deplasare, probabil “cadou” de la un producător. Cu investiţia respectivă s-au asociat cu patronul barului, până au reuşit să-şi piardă fiecare partea din investiţie la propriile lor aparate.
Altă dată, Folea găsise o sursă la o vie şi reuşise să deschidă o reţea de bişniţă cu vin. Bineînţeles, până când am reuşit noi, mobilizându-ne constant şi energic, să bem sistematic aproape fiecare transport. În fine, aş putea să scriu o carte întreagă de amintiri de astea...
Parteneriatul cu Folea avea să ţină dincolo de Jurnalul - şi la Cotidianul sau la emisiunea lui Diaconescu de la Tele 7abc. Deja devenisem prieteni.
“Mă, e intereantă povestea, dar numele ăsta... Mergeţi cu ea la Tucă”, îşi dă cu părerea Folea.
A citit-o Tucă cap-coadă, eu stăteam curios-cuminte, ca tânărul de 21 de ani care n-are de pierdut decât un job pe care încă nu-l are, în faţa lui. Dima, care pe faţă respecta autoritatea, cu o vădită sfioşenie politicoasă, un pas mai la dreapta-spate. Şi-a ridicat Tucă privirea dur-încruntată, să pară mai bătrân şi mai crâncen decât era (rămăsese singur şef absolut pe tarla la Jurnalul după dezertarea lui Dan Diaconescu şi a unei părţi din echipă).
“E bună bă, zice Tucă. Nu intră. Dar de mâine să te prezinţi la muncă!” - şi strecoară “lucrarea mea de control” în celebrul sertar din stânga. În sertarul ăla aveau să mai ajungă anchete de ale mele sau de ale altora. Unele se întorceau mai târziu ca punct de plecare în alte investigaţii, altele se duceau... Na, erau anii 90. Iar eu învăţam mecanismele unei instituţii de presă şi circuitul real al informaţiei în natură. Şi că nu tot ce zboară se mănâncă. Şi că, vorba lui Mel Gibson în Arma Mortală III, “tot ce-i simplu e suspect”.
A doua zi la muncă, în hala redacţiei, m-a izbit ţăcănitul infernal al maşinilor de scris, agitaţia, soneriile non-stop ale telefoanelor (pe vremea aia se suna la ziar din reflex, fie că erai gospodină şi ai cumpărat ulei stricat din cloţ, fie că erai întreprinzător cu containere blocate pentru şpagă în port). Peste toate, strigătul lui Kripo (Cristian Niculescu, şeful de la externe) - Pârtieeeee!” ori de câte ori venea din camera specială a fluxurilor agenţiilor (da, nu exista internet pe vremea aia) târând după el metri de faxuri sau telexuri pe care nu era recomandabil să calci. Kripo m-a şi blagoslovit cu porecla care avea să-mi rămână lipită pe frunte cât timp am fost la Jurnalul: “indianu'” - aveam păr lung şi geacă suede maro deschis.
La Externe era un alt coleg de an şi grupă în practică, Dan Dragomir. Îl păstraseră şi după. Promitea. După plecarea lui Kripo şi avansarea lui Cornel Feruţă ca şef de secţie, Dan şi-a adjusecat postul de redactor la externe.
Aurică Dima era păstor peste aproape cea mai rebelă trupă din redacţie. Severitatea lui blajină era ajustată corespunzător de Lagua Prodea, desk-editorul departamentului, cum ar veni - şi care l-a şi luat pe Aurică de bărbat, până la urmă. Mulţi dintre amicii mei erau convinşi că Lagua Prodea e un pseudonim colectiv. Avea surse în parchet şi poliţie şi când dădea, dădea tare şi lovea bine.
Tot departamentul, ca de altfel şi celelalte, împărţeam unul sau două birouri din hală. Lagua şi Aurel erau stăpâni peste maşina de scris iar noi, restul, ne aciuam pe unde găseam o maşină liberă. De multe ori scriam “de acasă” sau, mai bine zis, acasă.
Era perioada romantică a presei, fără telefoane mobile şi internet, se stătea “pe teren”, cu deplasări prin ţară care ne mai rotunjeau veniturile umflând deconturile. Umblai după câte un subiect până-ţi cădeau picioarele de sub tine. Poezie. Secţia era supervizată, oarecum, de redactorul şef adjunct Sorin Ozon. Bănăţean şmecher şi deştept, juca “în liga mare”, reportaje speciale şi dezvăluiri grele. Când Ozon era plecat cu ale lui, ne mai superviza Paul Rogojinaru, oltean şugubăţ, capabil să-ţi vândă orice, nu doar subiecte. Paulică era, în sine, nu doar redactor şef adjunct ci o întreagă secţie - putea să-ţi scrie un reportaj beton despre orice.
Am spus că secţia Anchete era aproape cea mai rebelă, pentru că undeva cuibăriţi la etaj, în nişte cămăruţe mici, era nucleul dur al celor de la Foto. Acolo am dat de Liviu Mînecan, unul dintre cei mai interesanţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Părul grizonat, în contrast puternic cu ochii albaştri a căror expresie era întărită de zîmbetul subţire şi uşor ironic îi dădeau o aură de profet-învăţător. Aşa îl percepeam eu la vârsta aia. Era şeful de la Sport, dar Mânecan era cu mult mai mult decât şeful secţiei Sport. Era unul dintre “părinţii fondatori” ai Jurnalului, venise de la Curierul naţional al Păuneştilor, cu Diaconescu şi Tucă şi au pus bazele Jurnalului împreună cu Florin Condurăţeanu şi Paul Rogojinaru.
Liviu Mînecan pusese şi bazele departamentului Foto înainte de a se retrage în funcţia onorifică de şef la Sport (unde, de altfel, adevăratul rege era Florin Câmpeanu, care dribla nestingherit decât de eseurile destul de rare ale lui Condurăţeau). Mînecan l-a adus pe Mihai Vasile, rocker, chitarist, fost coleg de trupa cu Decebal Bădilă şi fotograf al casei de discuri Electrecord. Împreună au creat nu doar un departament, ci un întreg cult al importanţei egale a imeginii cu cuvântul într-un ziar.
Mînecan avea poveşti fascinante despre oameni fascinanţi, aveai impresia că văzuse tot ce se putea vedea şi încercase tot ce se putea încerca. Toate poveştile lui erau învăluite într-un uşor mister, ştia aspecte necunoscute ale unor întâmplări banale şi aspecte banale ale unor situaţii extraordinare. Părea legat cu o mie de fire la o lume paralelă. Era ca un învăţător deşi nu te prindeai în ce anume te iniţiază. Despre Liviu Mînecan, singur, se poate scrie o carte. La vremea respectivă nu ştiam (probabil niciunul dintre noi), dar Liviu Mînecan fusese proaspăt acceptat în acel an în masonerie. Azi e Marele Maestru al Marii Loji Naţionale Unite din România.
Nucleul secţiei Foto de la Jurnalul, cu Mihai Vasile, Radu Vioreanu, Petruţ Călinescu, Eugen Salabaşev şi cei care li s-au mai alăturat de-a lungul anilor, a făcut adevărată carieră mai apoi în perioada de glorie a Evenimentul Zilei imediat după achiziţia de către Ringier.
Să ajungi sus, “la Foto”, era uşor. Să rămâi mai mult de două minute era greu. Trebuia să fii aceptat în “club”. Mihai nu se aşeza la bere sau coniac cu oricine, dar dacă dacă se aşeza puteai sta cu el de poveşti până dimineaţă. Nu era doar un fotograf excepţional capabil să-ţi dezvăluie din tainele artei imaginii. Era jurnalist redutabil, cu simţ acut al subiectului. De la el am învăţat la fel de multe cât de la Folea într-ale scrisului. De la Mihai cred că am împrumutat şi atitudinea profesională elitistă, arogantă şi atât de nesuferită pe care mi-o ştiţi azi. Bine, ok, o aveam dinainte, dar teoriile lui despre presă ca business dar şi ca serviciu public, mi-au întărit-o.
Jurnalul era o poezie pe vremea aia. Marius Tucă venea din când în când în redacţie şi “ne făcea testul”. Deschidea dicţionarul la întâmplare, punea degetul pe un cuvânt şi te alegea cu privirea: “Tu, ia zi ce înseamnă cutare”. Te făcea de cacao dacă nu ştiai.
Pentru mine, personal, Jurnalul e amintirea aia. Ca prima femeie. Cu Jurnalul mi-am pierdut virginitatea, profesional vorbind. Evident că mi-a plăcut şi am mai făcut-o şi cu altele.Am plecat de la Jurnalul în toamna lui 1996, păcălit, ca şi alţii, de salariile promise de un ziar fantomă, Actualitatea, care s-a şi închis după alegeri. Prima mea ţeapă electorală...
După aia am trecut prin redacţiile Cotidianului, Curierului naţional, Naţionalului, Ziarului Financiar, Capitalului. Dar nimic nu se compară cu gustul dulce-amărui al primului meu job în presă.
Vali Bârzoi