Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum cine sună la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti? Cetăţeni cu probleme majore. De exemplu, dacă-ţi creşte tensiunea, ce faci dacă-ţi creşte tensiunea. Răspuns corect: pui măna pe telefon şi bagi in priză o intreagă echipă de oameni care, in loc să se ducă la cazuri cu adevărat urgente, bat drumul ca să constate că eşti OK.
Cum cine sună la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti? Cetăţeni cu probleme majore. De exemplu, dacă-ţi creşte tensiunea, ce faci dacă-ţi creşte tensiunea. Răspuns corect: pui măna pe telefon şi bagi in priză o intreagă echipă de oameni care, in loc să se ducă la cazuri cu adevărat urgente, bat drumul ca să constate că eşti OK.
Nu e frumos, dar e sănătos: mai bine suni la Salvare ca să vină să-ţi facă minime investigaţii decăt să te duci de unul singur la medicul de familie, să-i stai la coadă la uşă şi bla -bla. La Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti fiecare telefon e luat in serios şi tratat cu atenţia cuvenită. M-am dus şi eu cu salvarea nu pentru că mi-ar fi crescut tensiunea, nici pentru că aş fi aspirat la o liposucţie gratuită, ci pentru că aveam o problemă cu adevărat majoră: voiam să văd cum se aude "niiiinooo-niiinooo" din interiorul salvării. Sunt, cum s-ar spune, un om cu majore probleme. E drept că nici Serviciul de Ambulanţă nu mă mai poate salva, dar poate, cel puţin, să-mi ofere o dimensiune reală a sintagmei "extremă urgenţă".
DRUMUL. Mă urc, aşadar, in ambulanţă şi mă lansez la drum impreună cu o doctoriţă simpatică şi un şofer nu mai puţin simpatic. Pentru mine nu e decăt o aventură şi de asta mă simt superficială şi de prost-gust. "Colegii" sunt insă superOK, motiv pentru care sentimentele mele de culpă de atenuează. Niii-nooo-niii-nooo, asistăm, stimaţi pacienţi, la o lansare pe orizontală a ambulanţei, urmată de un semafor, urmată de o intersecţie, niii-nooo-niii-nooo, că cică asta ar insemna teoretic să te dai la o parte, băi, ăsta cu taximetrul; aiurea, trece taximetrul prin faţa ambulanţei in crize ca-n brănză şi dacă tot trece taximetrul, un motociclist versat zice că are timp să treacă şi el, ambulanţa poate să aştepte, iar omul ăla, dacă tot stă in pat şi aşteaptă medicul, inseamnă că n-are cine-ştie-ce probleme de rezolvat şi deci.
ATITUDINE. Desigur, văzănd o ambulanţă care goneşte, orice cetăţean de bine, fără probleme de tensiune, se găndeşte cum trebuie: medicul ăsta vrea s-ajungă şi el acasă mai repede. Aşa găndeşte lumea urbană de bună calitate despre ambulanţele cu sirene crizate şi, probabil, tot la fel s-ar găndi in situaţia in care ei inşişi le-ar solicita ajutorul. La fel crede, probabil, şi taximetristul care ne-a tăiat faţa in intersecţie. Aflu de la "colegii mei" că n-am asistat la un moment unic in istoria ambulanţelor, că situaţii de neacordare a priorităţii sunt zilnice. Concluzia: sauve qui peut şi cu asta basta.
Am ajuns la destinaţie: la o firmă de protecţie şi pază, un nene a sunat salvarea pentru că i-a crescut tensiunea "şi i-a venit să cadă". Se vede pe el că e ipohondru şi că se sperie repede din orice. In vremea asta, poate că cineva are reală nevoie de ajutorul unui medic. Cui ii pasă insă? In propriii ochi, fiecare crede că deţine intăietatea absolută. După ei să vină potopul.
Nu e frumos, dar e sănătos: mai bine suni la Salvare ca să vină să-ţi facă minime investigaţii decăt să te duci de unul singur la medicul de familie, să-i stai la coadă la uşă şi bla -bla. La Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti fiecare telefon e luat in serios şi tratat cu atenţia cuvenită. M-am dus şi eu cu salvarea nu pentru că mi-ar fi crescut tensiunea, nici pentru că aş fi aspirat la o liposucţie gratuită, ci pentru că aveam o problemă cu adevărat majoră: voiam să văd cum se aude "niiiinooo-niiinooo" din interiorul salvării. Sunt, cum s-ar spune, un om cu majore probleme. E drept că nici Serviciul de Ambulanţă nu mă mai poate salva, dar poate, cel puţin, să-mi ofere o dimensiune reală a sintagmei "extremă urgenţă".
DRUMUL. Mă urc, aşadar, in ambulanţă şi mă lansez la drum impreună cu o doctoriţă simpatică şi un şofer nu mai puţin simpatic. Pentru mine nu e decăt o aventură şi de asta mă simt superficială şi de prost-gust. "Colegii" sunt insă superOK, motiv pentru care sentimentele mele de culpă de atenuează. Niii-nooo-niii-nooo, asistăm, stimaţi pacienţi, la o lansare pe orizontală a ambulanţei, urmată de un semafor, urmată de o intersecţie, niii-nooo-niii-nooo, că cică asta ar insemna teoretic să te dai la o parte, băi, ăsta cu taximetrul; aiurea, trece taximetrul prin faţa ambulanţei in crize ca-n brănză şi dacă tot trece taximetrul, un motociclist versat zice că are timp să treacă şi el, ambulanţa poate să aştepte, iar omul ăla, dacă tot stă in pat şi aşteaptă medicul, inseamnă că n-are cine-ştie-ce probleme de rezolvat şi deci.
ATITUDINE. Desigur, văzănd o ambulanţă care goneşte, orice cetăţean de bine, fără probleme de tensiune, se găndeşte cum trebuie: medicul ăsta vrea s-ajungă şi el acasă mai repede. Aşa găndeşte lumea urbană de bună calitate despre ambulanţele cu sirene crizate şi, probabil, tot la fel s-ar găndi in situaţia in care ei inşişi le-ar solicita ajutorul. La fel crede, probabil, şi taximetristul care ne-a tăiat faţa in intersecţie. Aflu de la "colegii mei" că n-am asistat la un moment unic in istoria ambulanţelor, că situaţii de neacordare a priorităţii sunt zilnice. Concluzia: sauve qui peut şi cu asta basta.
Am ajuns la destinaţie: la o firmă de protecţie şi pază, un nene a sunat salvarea pentru că i-a crescut tensiunea "şi i-a venit să cadă". Se vede pe el că e ipohondru şi că se sperie repede din orice. In vremea asta, poate că cineva are reală nevoie de ajutorul unui medic. Cui ii pasă insă? In propriii ochi, fiecare crede că deţine intăietatea absolută. După ei să vină potopul.
