Profilul unei Românii dispărute

Muzeul Municipiului București găzduiește până la 29 septembrie, la Palatul Suțu, o restrospectivă Isachie, adunând lucrări din colecții particulare și din mai multe muzee din țară precum Muzeul Națioanl de Artă al României, Muzeul Peleș sau Muzeul de Artă din Târgoviște . Expoziția “Constantin Isachie, un pictor al mondenității “.

Motto: “Nu eşti artist dacă nu-ţi porţi tabloul în minte înainte de a-l executa şi dacă nu eşti stăpân pe meseria şi pe compoziţia ta”(Claude Monet)

Plecând de la cuvintele lui Claude Monet am descoperit, în opera lui Constantin Isachie, prezența unor hărți care se suprapun, și care, pentru un istoric, au o altă relevanță spre deosebire de opinia unui critic de artă. Isachie a reușit să comunice fără opreliști atât cu compoziția sa cât mai ales cu proiecția acesteia. A reușit să construiască un dialog interior între cele două lumi și de aici ușurința de a lucra și de a elibera în cele din urmă mesajul acestei comunicări.

Isachie a avut puterea de a se adapta într-o Românie care se schimba arzând etape, fiind contemporan cu astfel de desfășurări, ca voluntar în primul război mondial, apoi balansul între avocatură și pictură, pentru ca în final să se decidă pentru cea din urmă, dar, fără a întoarce spatele stărilor sufletești care-i hrăneau acest dialog interior. Și pentru a-l păstra, îl vedem spre apusul vieții flanând în viața teologică.

A reușit de asemenea să fie în apropierea unei demografii foarte restrânse, care se simțea responsabilă de soarta întregii țări și de ceea ce se întâmpla în interiorul ei și profilul acestei demografii este redat în detaliu de arta sa portretistică.

Ceea ce numim simbolic «mondenitate» reprezintă în fapt un baromtetru foarte fin al nivelului de civilitate socială, culturală, cu desvârșire urbană și nu în ultimul rând decidentă. Modenitatea consumă simboluri și se reprezintă manevrându-le în interiorul ei dar și cu rolul de ale arăta celor selectați din afară pentru a le cunoaște și pentru a și le însuși. Gestul generalului Cihoski de a-i cumpăra tânărului Isachie portetul oferit de acesta în dar, într-o asemenea măsură încât pictorul își poate plăti studiile de artă la Florența și apoi la Paris! Elementele de civilitate enunțate mai sus s-au manifestat sincron, precum niște hărți suprapuse, prin acest gest oferit unui talent care promitea.

Gabriela Eftimie, care a locuit în apropierea casei artistului, își amintește: “Portretul cu care pictorul s-a afirmat a fost cel al Generalului Cihoschi, primul portret, cel din 1919. I l-a dăruit, dar generalul nu a vrut să-l accepte drept cadou şi i-a dat o sumă importantă de bani care l-a ajutat să urmeze studiile de la Florenţa. Acolo, profesorii i-au spus: “Dumneata eşti de studii în Franţa”, aşa că a plecat la Paris, unde a fost printre puţinii studenţi străini admişi la École Nationale Supérieure des Beaux Arts. A mai studiat şi în atelierul lui Eustaţiu Stoenescu, povestea el, care îi spunea: “Eşti prea rafaelic”.
La început a avut în Bucureşti un atelier improvizat într-un grajd, acolo a lucrat Portretul Generalului Cihoschi. Abia când a construit casa din strada Vasile Fuică a avut un atelier adevărat, dar nu pentru mută vreme, întrucât în urma bombardamentelor din 1944 a ars tot etajul, cu atelier cu tot şi cu lucrările ce se aflau acolo. Soţii Isachie se retrăseseră la Câmpulung şi când s-au reîntors s-au apucat să refacă vila. Apoi, după schimbarea regimului, s-a considerat că au prea mult spaţiu şi au fost repartizate în casa lor, alte două familii. Într-o scrisoare adresată Elvirei Godeanu, al cărei portret l-a pictat în vremea aceea, Isachie îi mărturisea: “casa aceasta a fost zbuciumul meu”.
Casa i-a fost permanent supravegheată, îmi amintesc că o volgă neagră staţiona permanent vizavi”.
Privind, peste ani, portretul Henriettei Cihoski-Veron din perioada interbelică observăm cu adevărat profilul unei Românii dispărute. Nu este vorba aici numai de vestimentație si etichetă cât mai degrabă de un limbaj al corpului, de atitudinea și mesajul lui, prin intermediul etichetei, cutumelor, și vestimentației.

Isachie a surprins detaliul în mișcare chiar din clipa proiectării sale, și astfel poți intui mișcarea ce urmează să se întâmple sub ochii tăi deși personajul pe care-l privești încearcă să ascundă de privirea ta, dorința de mișcare. Fizionomiile păstrează un element comun, chiar dincolo de 1945. Portretul Irinei Valasoglu realizat în anul 1948 este profilul unei Românii care se lupta să mai reziste în simplitatea unei eleganțe și a unei seninătăți a gestului.

Revenind la portretul Henriettei Cihoski, putem spune că profilul mondenității este în primul rând unul de continuă formatare culturală. Și există continuitate între generații, dacă nu intervine o îndelungată perioadă de turbulențe ideologice radicale. Un exemplu ar putea fie portretul scultporiței Henriette Cihoski, căsătorită Veron. Deși a trăit în a doua parte a secolului XX ea este portretizată în rochia străbunicii. Prin gesturi, atitutdine, grație, păstrează rigoarea socială și subtilitatea cuturală a unui profil social distinct, care a format România modernă încă din anii 1830-1848. Specialistul Mihaela Varga explică: “Henriette este fiica generalului Henri Cihoschi și a doamnei Sophie, n. Ferhat. Familia Ferhat (Ferhatian) a fost o foarte bogată familie de armeni din Focșani.

Henriette poartă în acest portret rochia de nuntă a bunicii sale, care s-a căsătorit înainte, în jurul anului 1895. Decolteul, care nu ar fi fost permis în acea vreme, se explică prin faptul că nepoata nu mai purta corset, așa că nu a putut încheia rochia până spre mijlocul gâtului. Rochia încă mai există în familia Veron și nepoata Henriettei s-a fotografiat în această rochie a stră-străbunicii sale. Rochia, inițial albă, dar vremea și-a spus cuvântul, era de tafta cu ciucuri din acelați material.

Henriette Cihoschi, căsătorită Veron (1911-1999) a fost sculptoriță, cu studii la Școala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în țară a studiat cu Oscar Han”.

Crititcul d Mircea Deac îl definește pe Isachie sdrept un pictor al “norilor de ceață”, deoarece “ Constantin Isachie Popescu a fost primul şi unicul artist care a reuşit să redea culoarea învăluitoare, ca în legendele şi miturile norilor de ceaţă izvorâte din ape, acoperind aşezări şi poduri. Când am văzut prima oară tablourile sale : London Bridge şi Dimineaţa pe Tamisa am înţeles că pictorul avea puterea de a înfăptui miracolul care făcea vizibilul invizibil ascunzând misterele lumii ce numai lui îi erau cunoscute.

Este adevărat că printre artiştii impresionişti se află mari maeştri ai norilor şi ale ceţurilor ca de exemplu Claude Monet şi William Turner, cărora pictorul Constantin Isachie Popescu li se alătură. Nici un alt pictor din România nu a pictat peisaje învăluite în ceaţă şi nori la ore ale dimineţii sau în amurg, cu strălucirea şi măiestria pictorului Isachie”.

Descoperindu-l pe Isachie și lumea pe care a imortalizat-o îmi pun întrebarea unde ne este înalta societate? Care sunt resorturile prin care respiră, gesturile vizibile şi codurile ascunse vederii celor mulţi? Eşti cu adevărat elegant, prin felul în care îţi faci simţită prezenţa pe stradă. Acesta era un prim pas al codului aristocrat de care își aminteşte Ion Ghica, pas pe care l-a învăţat din copilărie. Drumul spre înalta societate până la 1945 era presărat cu adevărate iniţieri privind comportamentul, vestimentaţia, măsura cuvintelor în tonalităţi rezonabile şi în gesturi cât mai discrete cu putinţă. Puteai accede către înalta societate prin puterea spiritului şi cu sprijinul unei persuasiuni abia simţite, deloc agresivă.

Înalta societate investea în propria-i spiritualizare, ajutându-i adesea şi pe alţii fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum contul bancar, vila suplimentară de la Şosea transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artişti, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie la primul bal, către vârsta de 15-16 ani, când părinţii îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru srângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.

Un posibil răspuns se ascunde în cuvintele scriitorului sârb Milorad Pavić, care a spus un adevăr înspăimântător în romanul-lexicon Dicţionarul khazar: “atunci când e să dispară un popor dispare mai întîi înalta societate şi odată cu ea, şi literatura”.

Înalta societate a fost întotdeauna o poveste legată de putere şi de export al modelelor. Dar, nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s-a născut de fapt această poveste? Dintr-o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine «în trend» cu istoria şi întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic «glossy» si nici vreo urmă de «glamour». Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Dacă nu o mai puteau păstra, atunci nu mai exista high life. Iar punctul de plecare al poveştii noastre se află chiar in etimologia celui mai uzitat cuvânt, care defineşte înalta societate: aristocraţia. Avem un cuvânt compus din «aristos» (mai bun, mai înţelept, mai luminat) şi cratos (putere). Aşadar, pentru vechii greci şi întreaga antichitate, era esenţial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni. Când aceşti «mai buni» deveneau «mai răi», societatea se prăbuşea in «kakocraţie» (de la grecescul «kakos», mai rău, mai prost) şi sfârşea în tiranie sau anarhie.

Peste o mie de ani, Franţa aristocratică şi absolutistă a păstrat sintagma «nobleţea care obligă», probabil cea mai discretă şi dificil de cuprins definire a înaltei societăţi.
«Nobleţea care obligă» înseamnă mai multe obligaţii decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii ierarhic-superioare, consideră că deţine mai multe privilegii decât obligaţii, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin «aristocraţie».

Muzeul Municipiului București găzduiește între 3 iulie și 29 septembrie, la Palatul Suțu, o restrospectivă Isachie, adunând lucrări din colecții particulare și din mai multe muzee din țară precum Muzeul Națioanl de Artă al României, Muzeul Peleș sau Muzeul de Artă din Târgoviște . Expoziția Constantin Isachie, un pictor al mondenității “cuprinde întreaga variaţie imagistică, de la portrete, la peisaje, flori, oferă un vast spectacol al naturii construit ca efect pictural. Personal, rămân dator peisajelor în ceaţă, cu râuri, poduri, case, porturi, străzi ce impun privitorului sentimente opace, sentimentale, vag filozofice, secrete. Nu ştiu dacă această realizare picturală de mare rafinament este reflectarea unei obsesii sau este dovada unei deosebite măiestrii”(Mircea Deac).

Opera lui Constantin Isachie ne oferă profiul unei Românii ierarhizate în valori distincte, pe care, privindu-le chipurile, observăm că reușește încă să mai comunice cu noi. Acesta pare a fi mesajul final pe care, foarte posibil, l-a proiectat în posteritate, pictorul Isachie.