De abia scăpată din marasmul unui regim dictatorial, România a adoptat, prin Constituția din 1991, modelul unui președinte lipsit de pârghiile care să-i permită exercitarea directă a puterii, rolul său fiind mai degrabă simbolic, reprezentativ.
Regimul semi-prezidențial stabilit de Constituție lipsește președintele de trei instrumente importante care i-ar oferit posibilitatea de a modifica linia politică a țării: posibilitatea de a divolva Parlamentul, de a demite Guvernul și de a convoca un referendum legislativ.
Constituția din 1991 a ținut cont și de datele concrete ale scenei politice la acea dată, relația dintre președintele Ion Iliescu și prim-ministrul Petre Roman începuse să se deterioreze, dorindu-se introducerea unui sistem care să protejeze ambele instituții.
De asemenea, președintele a fost exclus total de la deciziile economice, ce revin doar Guvernului și Parlamentului, situația în care se găsește fiind comparată cu cea a unui funcționar administrativ care semnează documentele înainte de a fi publicate în Monitorul Oficial.
Poziția președintelui este vulnerabilizată și de un alt element prezent doar în constituțiile din România și Austria: suspendarea din funcție, un instrument parlamentar, nu juridic. De remarcat faptul că în Austria nu a fost aplicat niciodată, în România s-a folosit deja de două ori, în timpul regimului Traian Băsescu.
Atunci când vine vorba de justiție, apărare sau politică externă se poate constata că puterile președintelui cresc. Președintele numește, la propunerea Guvernului, șefii Parchetelor, pe cei din domeniul Apărării și ambasadorii României. El poate refuza și numirea unui ministru al Guvernului, în baza unor motive întemeiate.
Relațiile internaționale, cele de apărare naționala și ordine publică sunt domeniile pe care Constituția le rezervă președintelui, în rest el trebuie să conlucreze cu celelalte puteri.
Constituția mai prevede că un președinte nu poate avea mai mult de doua mandate la Palatul Cotroceni.