Topografia veneţiană – între apă şi vin

Cum se ştie, semnul caracteristic Veneţiei este apa. Cine are rău de mare să plece-n Sahara.

Feribotul, taxiul... acvatic şi gondola, şalupa ori vaporul sunt mijloacele de transport ale locului. Maşini vezi doar în mica autogară ori pe plaja Lido, dar sunt cele care leagă oraşul de restul Italiei. Transportul pe apă e destul de scump: turistul neatent poate lăsa până la 80 de euro pe bilete într-o singură zi!

E scump, dar e baza transportului veneţian. Pe apă curg toate cele - mărfuri, oameni... am observat şi un coşciug pe apă şi un hemiplegic în cărucior şi, evident, zecile de mii de turişti. Am văzut nenumărate poduri - oraşul e plin de poduri! - seara, cu tineri care se drogau şi vorbeau tare, bând câte ceva. Într-o zi, căutând ceva, am urcat degeaba treptele a cel puţin 30 de poduri!
Seara mai ales, simţi cu neplăcere damfuri de apă stătută şi pâclită...

Gondolele, ca să fiu sincer, nu mi s-a părut că-s prea solicitate: bănuiesc că erau cele mai scumpe! Şi, hai să zic, în şase ieşi mai ieftin, da-n doi... Locul este împânzit de gondolieri uşor de recunoscut (tricou de marinar, canotieră şi pantaloni închişi la culoare), care când sunt în criză de clienţi strigă spre turişti, îmbiindu-i fără mult succes. Şi gondolele, negre, lucioase, cu adaosuri de plastic aurit, ţin tot de kitsch.

Am căutat, obişnuit cu Parisul, negrii care vând te miri ce: i-am găsit şi-aici, dar mult mai puţini. Ofereau genţi & sacoşe de damă, destul de neatrăgătoare. Erau şi indieni care vindeau măşti, evantaie, magneţi de frigider şi alte multe suveniruri. E ciudat cum produse tipic veneţiene sunt comercializate de cetăţeni cam (prea) închişi la culoare...

Am şi răcit, că mergând pe vapor ziua-ntreagă, apa trage. În apă, mulţi stâlpi de lemn, deprimanţi, mâncaţi la bază de omniprezentul lichid, pe care se aşază pescăruşi imprudenţi. La un moment dat, te şi miri că stâlpii putrezi, din lemn tare, de ulm (memento!), nu cedează sub greutatea păsărilor (ca-n celebrul gag din Stan şi Bran)!

MICI CĂLĂTORII, DE JUR-ÎMPREJUR
Cohorte de copii gălăgioşi, cam prea... dezinhibaţi pentru gustul meu, îţi fac şederea vag neplăcută, fiindcă ţipă, se hârjonesc şi te înconjoară, peste tot. Ca să fie un echilibru, aici vezi şi mulţi bătrâni, parcă mai mulţi ca oriunde! Ce-i drept, într-una dintre excursii, am zărit şi un cimitir pe apă (pesemne mulţi se duc acolo, des, să se... obişnuiască cu eternitatea!).

Uneori însă, transportul insolit îţi joacă feste: spre exemplu, la celebra Piaţă San Marco sunt trei moduri diferite de-a ajunge: fie 10 staţii cu feribotul (de unde locuiam noi, la Guglie, în centru), fie doar două staţii şi/sau... pe jos, în 15 minute. Deci, parafrazând, am putea spune că toate drumurile duc la San Marco...

Aglomeraţie, ca şi la Palatul Dogilor. Am văzut bodyguarzi care păzeau VIP-uri şi o orchestră de lux, cântând în piaţă. Magazine multe, jumătate - inaccesibile nouă. Erau şi români, dar nu mulţi, ca-n restul Italiei.

Am ajuns şi la Lido - Neptunul Veneţiei, ca să riscăm o comparaţie: dar era pustiu (nefiind sezon) şi-n amenajare. M-a bucurat verdeaţa care dădea o altă notă peisajului.

De pe plajă am cules scoici foarte interesante, din acelea care lipsesc pe litoralul nostru. Şi m-a şocat faptul că, la numai zece metri, vedeai bungalowuri şi un hotel de lux...

Murano - o provincie mică, înnobilată de sticlărie frumoasă (celebra sticlă de Murano!). Uneori, excelentă - sub raport artistic; alteori, kitsch! Am văzut Muzeul sticlei. Am şi cumpărat câte ceva de-aici, dar nu multe, fiindcă banii erau mai puţini decât poftele...
Permanent, repet, miros urât de la ape şi muşchi şi igrasie.

Primul restaurant în care am mâncat, după ce ne-am cazat: o Trattoria, în centru, la 5 minute de hotel, cu meniul de numai 11 euro: paste cu somon, pizza quatro formagi, calamar fript (plus multe mustăţi!), salată bună, bere bună, cafea modestă, serviciul scump. A costat 50 de euro, din care 6 erau doar bacşişul...

Am căutat un local popular, cu specific - nu exista. Ne-am mai simţit bine într-o mică vinărie, unde am luat o lasagna excelentă, o sepie în sos veneţian şi tortellini con carne, nu rele. Vinul, la carafă, era excelent! Dar tot la 50 de euro ajungeam...

Seara, la un băruleţ, cer ceva local: Grappina - o tescovină mediocră, scumpuţă. Am mâncat şi-un kebab bun, la un bistro cu numai patru mese. Peste tot, dulciuri multe, atrăgătoare.

În altă seară, bere la Irish pub; bere bună, dar şi un travestit scârbos, cu voce groasă şi picioare subţiri, plus nas de corb; era primul pe care-l vedeam de la numai juma' de metru... Brrrr!!!! Am mai băut, la plecare, Cremoso baci, spumă de cafea, minunată, dar cam mic paharul...

Restul meselor - în cameră, de la Billa. Inutil să spun că Billa de-acolo arată de cinci ori mai bine decât a noastră...
"Vedi Veneţia, epoi"... alte oraşe. Nu?...

"Am căutat un local popular, cu specific - nu exista. Ne-am mai simţit bine într-o mică vinărie, unde am luat o lasagna excelentă, o sepie în sos veneţian şi tortellini con carne, nu rele. Vinul, la carafă, era excelent! Dar tot la 50 de euro ajungeam..."
Bogdan Ulmu - regizor, scriitor, gastronom