Dublu profit

Cu Nicu, zis Ciorel, eram amic din copilărie. Stătea pe undeva la vreo două străzi de mine, într-o zonă preponderant ţigănească. Cât timp am fost puşti, în liceu, am făcut, ca mai toţi băieţii din generaţia mea, karate.

Cu Nicu, zis Ciorel, eram amic din copilărie. Stătea pe undeva la vreo două străzi de mine, într-o zonă preponderant ţigănească. Cât timp am fost puşti, în liceu, am făcut, ca mai toţi băieţii din generaţia mea, karate.

Mă apucasem de un stil destul de dur, go ju ryu, şi nu dovedeam un mare talent. Am fost şi la câteva competiţii, unde am fost bătut măr. Spre deosebire de mine, Ciorel se caftea al naibii de bine. A fost o tragedie pentru sensei-ul nostru când nu a mai venit la sala de sport unde făceam antrenamentele. Am aflat că se reprofilase. M-am văzut cu el prin cartier şi mi-a spus că se făcuse “boxier” (nu putea să pronunţe boxeur) la Dinamo, unde erau şi cantonamente unde primea de mâncare pe gratis şi existau, pe vremea aia, ceva şanse să câştige bani, ba chiar, după un timp, să se angajeze tablagiu la Poliţie. Îi intrase în cap că o să ajungă un fel de Feri Vaştag, chestie pentru care nu mai fuma şi bea doar suc atunci când ateriza pe la cârciumile din cartier. Era dintr-o familie de ţigani săraci şi visa la glorie sportivă, călătorii şi bani făcuţi cu pumnii.

Proteine

Avea totuşi o problemă. Viaţa foarte sănătoasă îi făcea o poftă de mâncare teribilă, risca să iasă din categoria de greutate pentru care era pregătit să se bată. Nu avea bani să ţină cine ştie ce diete sofisticate.

După ceva timp de când se lăsase de karate în favoarea boxului, am renunţat şi eu la “viaţa sportivă”. Mă angajasem deja la un ziar şi mă apucasem de lucruri domestice, cum ar fi umblatul după femei şi chefuri lungite până-n zori. Într-o seară, campasem cu nişte colegi de muncă la “Geamuri multe”, o baracă ieftină din proximitatea casei mele. Erau încă anii în care oricine putea să-şi deschidă ce afacere voia, cum voia. Ţin minte că baraca avea în spate o curticică îngrădită cu un gard metalic, unde era săpată o groapă. Lângă groapă era plantat un par cu o tablă ruginită pe el. Pe tablă scria cu vopsea portocalie WC.

În timp ce degustam o votcă destul de scârboasă, a apărut Ciorel. Îşi tatuase pe umăr, cu verde “BOX”. Părea destul de preocupat. Mi-a spus că “este probleme cu lipidele şi grăsimile, nu se arde proteinele bine” şi că ar avea nevoie de ceva bani. Ştia că lucrez. Am făcut o seamă de figuri, am spus că am chetuieli mari şi alte chestii d-astea. Ciorel a dat-o cotită: “Am văzut că îţi place femeile”. Dacă îmi dai zece mii (cam o cincime de salariu, pe vremea aia – n.a.) tă introduc la doamna Gina, o pesă tare de tot, face dă toate”.

Cum mă cam pilisem, până la urmă am acceptat. Am dat arvună vreo trei mii (atât mai aveam prin buzunare), urmând ca a doua zi, când mi-o aduce acasă pe numita Gina, să-i mai dau şase bancnote cu Eminescu (obţinusem un discount şi bătusem palma pentru nouă mii).

În seara următoare, pe la şase, Ciorel mi-a apărut la uşă cu o minune. Era o cucoană de vreo patruzeci de ani, vopsită blondă, echipa-

tă cu un mini “ultimul răcnet”, negru cu încreţituri, proaspăt adus din Turcia. După ce eu şi doamna am băut câte un pahar cu vin, iar Ciorel o apă cu bule (nu se auzise încă termenul de “apă plată”), amicul meu şi-a adus aminte că are treabă.

L-am condus până la uşă şi i-am pasat discret banii. Ce a urmat, a fost iniţial ca într-un film mut şi după aia ca

într-unul cu sonor, dar în care actorii scot doar onomatopee şi interjecţii.

Ne-am pupat pe canapeaua unde băusem vinul, i-am băgat mâna pe sub mini şi Gina s-a declanşat. Se simţea că îi place ce face, trăda voluptate. De dimineaţă, când a plecat, am auzit-o vorbind pentru prima şi ultima oară: “Îmi place băeţii blonzi!”

Iar mâncare

O lungă perioadă am crezut că domnul Ciorel se sacrifica în numele sportului şi o plasa judicios pe Gina, făcând banii jumătate-jumătate cu ea. Mi-a părut rău când am auzit, peste câţiva ani, că fostul meu amic sărit până la urmă din categoria de greutate plecase în Grecia unde ajunsese la pârnaie pentru varii potlogării.

În facultate aveam un amic, Lucică, un fel de autodidact, băiat sărac, fost derbedeu, care se decisese să se facă intelectual la vreo douăzeci şi ceva de ani şi intrase la istorie. Şi el făcuse box la Dinamo şi povestea tot felul de chestii de acolo. Într-o seară, când beam o bere împreună cu mai mulţi colegi, a zis: “Bă, aveam acolo o cantinieră destul de purisancă, una Gina, da’ era nimfomană, tată. Ne luase pe toţi la rând de ne făcuse zob. Dup-aia ne persecuta. Dădea carnea a mai bună, mai fără grăsimi, rasolu’ ală de la care nu te îngrăşai numa’ dacă îi aduceai alţi prieteni d’ai tăi, să o satisfacă.”