Mari artişti în faţa sălilor goale

Veritabile evenimente ale vieţii publice şi, uneori, repere ale memoriei afective pentru mulţi spectatori fuseseră noutăţile editoriale, premierele cinematografice, spectacolele de teatru şi operă în ultimul deceniu al “epocii Ceauşescu”. Primele semne de deteriorare a relaţiilor dintre artişti, instituţii culturale şi public şi-au făcut apariţia în ianuarie 1990. Deşi lucrările plastice pentru programatele expoziţii Eminescu au fost predate la vreme, vernisajele din 15 ianuarie nu s-au ţinut. Angajaţii instituţiilor culturale îşi pierduseră interesul pentru sarcinile din fişa postului, iar cei din vârfurile ierarhiei, chiar postul. N-a reclamat nimeni absenţa acelor manifestări.

S-au golit şi sălile teatrelor până atunci arhipline, iar actorii s-au gâlcevit în demascarea “ceauşiştilor”. Rescrierile succesive ale istoriei au determinat reacţii paradoxale: din memoria colectivă dispăruseră excesele staliniste, în schimb recitarea poemelor naţional-comuniste părea stigmatul de neiertat. Să aminteşti, bunăoară, că Liviu Ciulei o debutase pe fiica lui Gheorghiu-Dej în “Erupţia” (1957) ori că-şi făcuse intrarea pe platouri în roluri teziste din filme precum “În sat la noi” (1951) şi “Mitrea Cocor” (1952) era taxat de mojicie, dacă nu ca o minciună.

În toamna lui ’90, pustii erau sălile de concerte ale filarmonicilor judeţene. În hulitul regim de autofinanţare impus de Ceauşescu, corpurile orchestrelor simfonice şi corurilor profesioniste se menţinuseră prin artefactele manageriale ale activiştilor de partid. Biletele spectacolelor fiecărei stagiuni erau vândute integral prin abonamente impuse liceelor, universităţilor, instituţiilor şi întreprinderilor socialiste. Fabricile şi uzinele cu mii de angajaţi îi primeau pe artişti direct în halele de producţie. O dată cu obligaţiile a dispărut şi publicul. Marii artişti s-au pomenit concertând în faţa sălilor goale. Cum resimţeau nebănuitele schimbări mi-a povestit Ştefan Ruha (1931-1994) într-un interviu publicat în noiembrie 1990 în ziarul Adevărul (Arad).

Născut în familia săracă şi numeroasă a unui lăutar ungur din Carei, a fost remarcat şi şcolit datorită programului de descoperire şi educaţie artistică a copiilor şi tinerilor talentaţi. În 1990 era profesor univesitar, prim-solist al filarmonicii clujene, laureat a trei premii internaţionale, unul dintre artiştii “generaţiei de aur”. De inapetenţa la muzica simfonică în tranziţie, maestrul Ruha învinuia politicos filarmonicile: “Trebuie să ţinem seama că oamenii au avut parte de tristeţe, greutăţi şi oprelişti şi să schimbe repertoriul. Să angajeze impresari buni. Să aducă mari solişti şi dirijori care să atragă publicul. Acum au libertatea şi condiţiile să le facă pe toate”.

Artiştii şi scriitorii aveau în urmă cu două decenii libertate deplină într-o cultură integral finanţată de stat. Iar problema publicului se punea mai curând din considerente estetice decât pecuniare. Cu exemplul altor ţări, maestrul Ştefan Ruha opina: “În Germania, bunăoară, impresarul trimite bilete de concert la o bancă. Bancherul nu va refuza cumpărarea lor, aşa că va plăti biletele chiar dacă funcţionarii băncii nu vin la concert. În Anglia şi Olanda sunt mulţi melomani. Să nu mai amintim de Austria. Contează desigur şi educaţia publicului (...). Experimente interesante fac în acest sens filarmonicile din Oradea şi Satu-Mare. Important este să-ţi apropii tânăra generaţie. Pe intelectuali, ca singuri spectatori, nu te poţi baza.

De 40 de ani de când sunt solist, am umblat prin multe fabrici. Mergeţi pe străzi, la Cluj, şi opriţi oamenii cu întrebarea «Cine-i Ruha?». Foarte curând veţi auzi: «Păi, îl cunosc; a cântat la noi în hală». Făceam cu instrumentiştii din orchestra de cameră un program de o jumătate de oră în care aveam vreo 20 de piese alese pentru sufletele oamenilor. Şi eram mai mulţumiţi decât în faţa unui public de snobi! Vedeam acolo că orice om întreg are nevoie de artă, are nevoie de muzică. Eu iubesc toate stilurile de muzică dacă sunt făcute cu artă. Şi cred că Grigoraş Dinicu este tot atât de mare ca şi cel mai bun solist de orchestră simfonică. Şi mai cred că artiştii mari sunt blazonul ţării. Prin ei se împlineşte şi se reprezintă fiece popor”.