Recviem pentru Tănase (19)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de ro­man, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Aşa că i-am primit pe toţi lângă trunchiul meu, ferindu-i pe cât mi-a stat în putinţă de împunsăturile vântului. Pe la miezul nopţii, viscolul s-a potolit şi cârdul a plecat mai departe. Unul dintre români, căruia ceilalţi îi ziceau Tufă, le-a strigat osmanlâilor înainte să se pună în mişcare: Mulţumiţi-i copacului că v-a oferit adăpost. Turcii au boscorodit ceva în limba lor, mulţumindu-i, din câte am înţeles, lui Alah. Dar eu nu m-am supărat. Ce puteai să le ceri unor bieţi prizonieri care abia se mai puteau ţine pe picioare? Unul dintre ei a murit chiar acolo, în drum. Se învineţise de frig. Ziceai, aşa cum şedea cu faţa în sus pe zăpadă, că se uită la cineva ce-i făcea semn din cer. Poate că îi făcea. Şi acesta nu putea fi decât Alah. Dar de îngropat l-au îngropat Tufă şi alt român, în zăpadă, ce-i drept, că pământul era îngheţat şi-i prindea primăvara acolo dacă se apucau să sape o groapă în el. Când s-a topit zăpada am văzut că oasele oamenilor sunt la fel. Cine mai putea zice că scheletul ce zace pe pământ e al unui turc? Toată lumea, până şi nesuferitele de ciori, vedeau acolo rămăşiţele unui om. Cu toate acestea, pe mine m-a durut, chiar dacă nu atât de mult ca în urmă cu câţiva ani. Într-o noapte de vară am auzit o ma­şină apropiindu-se dinspre şosea. Era cu luminile stinse. Maşina a oprit în dreptul meu. Au coborât din ea doi băr­baţi şi o femeie. Ce a urmat e greu de des­cris, chiar şi pentru un tufan bătrân ca mine, care a văzut destule grozăvii la viaţa lui. Femeia voia să ţipe, dar unul din cei doi îi astupa gura cu palma. Celălalt rupea hainele de pe ea, repezindu-i câte un pumn între coaste. Au des­pu­iat-o într-un târziu. Şi-au trânti­t-o în ţărână, călărind-o pe rând. Femeia se uita la fel ca turcul, spre cer, dar nu-i făcea nimeni semn de acolo. Am vrut să urlu, chiar am urlat, dar sunetele scoase de copaci nu pot fi auzite de urechile oamenilor. Şi nici de urechile lui Dumnezeu. În depărtare se auzea freamătul oraşului. Stelele priveau nepăsătoare de sus. Luna venise foarte aproape şi se uita indiferentă. Pe unde umbla vântul? M-aş fi lăsat doborât de el la pământ. Dar nu s-a ivit, deşi l-am chemat. Şi-am plâns toată noaptea în gând şi plânsul meu s-a întâlnit cu plânsul din gând al femeii şi m-am gândit atunci ce-aş răspunde, dacă cineva la fel de puternic precum Dumnezeu m-ar întreba: Ce zici, tufa­nule, n-ai vrea ca, în loc de copac, să fii om? Aş fi spus atunci ceea ce spun cu aceeaşi hotărâre şi acum: Nu! Ei sunt acolo în oraş. Acolo trebuie să fie şi ea. Respiră acelaşi aer. Umblă pe aceleaşi străzi. Împart acelaşi timp care se va termina pentru toţi trei într-o zi. Îi văd de departe şi ştiu că oamenii cred că noi, copacii, nu ştim nimic despre ei. Ehei, a mai fost o întâmplare. Şi veselă şi tristă în acelaşi timp. În acelaşi an cu cea de mai-nainte. Petrecerea unor surdomuţi. Să-i fi văzut când  s-au pus pe cântat. Chiar dacă nu scoteau un sunet, cântau. Înţelegeai asta după cum îşi mişcau buzele şi-şi dădeau capul pe spate. În mod sigur ei între ei se auzeau, căci păreau foarte mişcaţi de ceea ce articulau buzele lor. Deşi albe, de culoarea tăcerii celei mai profunde, cântecele surdomuţilor se dovedeau copleşitoare, demonstrând că nu e întotdeauna nevoie de sunete ca să auzi şi de cuvinte ca să înţelegi. Deşi n-am auzit nimic atunci, am înţeles ceea ce era de înţeles. Şi anume faptul că oamenii pot fi uneori foarte caraghioşi în tristeţea lor. Aş mai avea multe de povestit. Despre ciuma de pe vremea lui Caragea. O ordie, o tabără de ciumaţi adică, se afla chiar aici, sub crengile mele. Adu­ceau bolnavii şi morţii cu spinarea. Pe ăia care mai mişcau îi altoiau cu ghioaga în moalele capului, omorându-i înainte să le vină sorocul. Era, deşi pare foarte crud, mai bine aşa. Unii, care n-aveau norocul să fie omorâţi, se trezeau despuiaţi pe pământul îngheţat şi atunci să fi auzit strigăte de jale şi de ajutor. Cu toate că mă durea ceea ce vedeam, am avut atunci un profund sentiment de uşurare datorat faptului că eram copac, şi nu om. Aş mai putea vorbi despre cum m-a lovit fulgerul într-o dimineaţă de primăvară. Despre cum a atârnat un spânzurat de crengile mele o lună întreagă. Sau despre mierlele care sunt partea cea mai vie a trun­chi­ului meu. Dar mă opresc aici. Tufanul trebuia oricum să se opreas­că, deoarece Petruş nu mai putea să fie atent la vorbele lui. Începuse să ragă măgarul şi el ştia că-i este sete şi-l ruga să-l ducă acasă. Copacul a amuţit, îndreptându-şi din nou privirea spre pădurea care îl chema de departe, dar lui, oricât de mult ar fi stăruit, grăbind pasul, nu-i era dat să ajungă la ea niciodată. În toamna trecută, când s-a în­cheiat zborul experimental cu numărul unu, sărind din nacela balonului în iar­ba uscată din curtea cazarmei, foto­re­por­terul de la ziarul Steaua Sudului a spus:  - Acuma ştiu.  - Ce?, l-a întrebat Ionete.  - Unde se sfârşeşte pământul.  - Unde?, a insistat eroul din Afga­nistan.  - Sub tălpile noastre.  - Nu, s-a arătat el nemulţumit de răspuns, de acolo începe. Au urmat alte câteva zboruri, cu tot mai puţini spectatori, pentru că oamenii nu mai erau la fel de curioşi ca la-nceput. Plus că venise iarna între timp. Acum Ionete se desprinde pentru a zecea sau a unsprezecea oară de pământ. Urcă şi vara şi ziua spre amiază. Balonul e gata şi el să urce, dar în văzduh. Tocmai când să dezlege şi ultima frânghie care-l ţine pe loc, aude o voce cunoscută strigându-l. Priveşte în direcţia porţii şi-l vede pe fotoreporterul de astă toamnă alergând. - De data aceasta, îi spune acesta agăţându-se de marginile coşului de răchită, am venit în interes personal. - Daaa?!, face pe miratul Ionete. Şi în ce constă interesul acesta? - Voiam să văd dacă mi-a trecut frica, bâigui jurnalistul minţind.  Nu chiar de tot, pentru că venise şi pentru asta, dar, în primul rând, ca să afle dacă pe măsură ce te apropii de cer te apropii şi de Dumnezeu, iar dacă da, Acesta îţi poate auzi vorbele mai bine decât atunci când eşti pe pământ. Fiindcă el avea să-i spună ceva. Să-l roage, mai bine zis. O făcuse şi de jos, în repetate rânduri, dar fără rezultat.  

(Va urma)