Recviem pentru Tănase (26)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Pare simplu când te uiţi de departe. Numai că Iisus nu se grăbeşte să coboare din braţele maicii sale şi să iasă în pragul bisericii şi să spună: Daţi-mi două pâini şi le înmulţesc. Şi daţi-mi trei peşti să-i sporesc într-atât, încât să ajungă la toată lumea şi să mai şi rămână. Şi aduceţi-mi un degetar cu vin de la nunta din Cana Galileii ca să vă umplu butoaiele. Dar mai repede, vă rog, că nu pot lipsi prea multă vreme de acasă. Mă vedeţi doar, sunt un copil. Mai am de crescut.

Pe urmă, am de intrat în Ierusalim, dar unde e Petruş? Chemaţi-l aici, că am nevoie de măgarul lui, şi mai am de vorbit cu apostolii mei în Grădina Ghetsimani şi de stat împreună cu ei la cina cea de taină, şi de urcat cu crucea în spate dealul Golgotei şi de suit, spre bucuria voastră, pe cruce, şi de murit apoi, ca să vă puteţi voi mântui, rămânând ca la urmă de tot, să ies viu din mormânt, dar asta nu vă mai priveşte, aţi adus pâinile? Bravo, şi peştele? Nemaipomenit, cu vinul nu prea v-aţi descurcat, e, dacă n-a fost invitat nici unul dintre voi la nunta din Cana Galileei, o să mă folosesc de vinul ăsta de la Mavrodin, vă ajung o sută de vedre, vreţi mai mult? Fie, o sută cincizeci, gata, nici o picătură în plus, că aveţi, din câte observ, şi vreo două mii de sticle cu bere, o daţi dacă vă caută omul prea mult în coarne, pe zaiafet. Cum am zis? Coarne? Sper să nu mă fi auzit...
Noroc cu clopotele astea care bat întruna.
Preotul agricol, parohul noii biserici, adică, în ciuda pumnilor de măzăriche pe care vântul îi azvârlea cu tot mai mare forţă în geamuri, şi-a dat într-un târziu seama că este ceva în neregulă cu clopotele. Ar fi trebuit totuşi să se oprească.
Căpăţâna bivolului-tată se izbea de căpăţâna mamei şi aceasta se văita atât de tânguitor, încât simţeai cum te seacă la inimă.
Unde mai pui că limba din gura bivolului-copil nu şedea nici ea degeaba. Scotea un şuierat subţire făcând parcă măzărichea să nu mai vrea să cadă pe pământ. Deoarece era, cel puţin aşa i se părea ei, prea multă tristeţe aici. Dar se înşela. Aerul de sfinţire din preajma bisericii lăsa această impresie. Oamenii nu-l respirau pe acesta. S-ar fi terminat repede dacă îi împingea necuratul la o asemenea nerozie. La fel de repede ca sarmalele. Şi ca peştele.
După încheierea slujbei, ieşiseră din biserică episcopul şi fostul şef al Direcţiei agricole, amândoi în odăjdii strălucitoare, şi presărau peste mesele de scândură întinse pe toată lungimea curţii şi vârfuite cu bucate cruci de binecuvântare. Prefectul venise şi el afară. Puteai zice că e cel de vopsea, coborâse din frescă, lăsând-o pe nevastă-sa singură pe perete, şi binecuvânta, alături de cele două feţe bisericeşti, mâncarea. Dar, întrucât nu făcea, asemenea acestora, cruci, oamenii au înţeles repede că-l aveau în faţa lor pe Magiunescu, omul, nu sfântul. Obrajii îi erau vineţi din cauza frigului, iar roşeaţa ochilor se datora alicelor pe care le trimitea vântul.
Pe toată durata slujbei, Magiunescu s-a gândit ce l-a apucat pe Nelu Nae de-a trimis cu o zi în urmă o mie de cozonaci şi un camion cu peşte. Altminteri s-ar fi găsit pe mese doar sarmale de post, fasole bătută şi pâine.
Sarmalele le dăduseră cele mai mari dureri de cap. Oamenii de la magazinul lui Tufă se apucaseră încă de la mijlocul săptămânii de treabă. Dar nu mai pridideau. Avea fiecare de făcut câte cinci mii de bucăţi. Cum timpul se scurta şi erau încă departe de a ajunge la final, au fost aduse întăriri. O zi întreagă contabilele de la Primărie şi secretarele de la Prefectură au împăturit orez în frunze de varză murată. Câteva au făcut la început nazuri, că, vezi Doamne, e sub pregătirea lor să se ocupe de aşa ceva. Magiunescu şi-a amintit de vizita la Bruxelles... şi ieri, când a mers să vadă cum merge treaba, şi azi în biserică. O angajase cu trei zile înainte de plecare pe Mioara Florescu, dându-şi seama că n-o să se înţeleagă cu cei de acolo fără translator. Tot insistase un ofiţer de la SRI, spunând că e vorba de nepoată-sa. Cum privirea acestuia era foarte ageră, pătrunzând în locuri unde i-ar fi fost până şi lui Mână Lungă imposibil să ajungă, nu putea să-l refuze. Nici ofiţerul nu-l refuzase pe el atunci când îl rugase. Şi-o făcuse în câteva rânduri. Prima oară, în vara în care ieşiseră la iveală potlogăriile vechiului primar. Fără sprijinul lui, n-ar fi reuşit probabil să-l înlăture într-un timp atât de scurt pe Ilie Plici din fruntea primăriei.
Că Mioara îi era sau nu nepoată conta mai puţin. Mai degrabă nu-i era sau îi era una foarte îndepărtată, căci îi văzuse cineva giugiulindu-se într-o seară la restaurantul din incinta casei de cultură. Poate că astea erau obiceiurile în neamul lor. Oricum, nu-l privea pe el, aşa c-a angajat-o, mai cu seamă că, ştiind limba franceză, avea mare nevoie de ea la Bruxelles.
Au trecut, înainte de înapoierea în ţară, şi pe la ambasadă. Era în ajunul zilei de 1 Decembrie. Toată lumea se pregătea pentru sărbătoarea de a doua zi, muncind la sarmale, inclusiv doamna ambasador.
Dac-ar fi trecut mai des pragul ambasadelor noastre din străinătate, Doru Magiunescu ar fi ştiut ce mult înseamnă sărbătorile naţionale pentru diplomaţii români aflaţi la post.
Arată-i unui american sau unui englez un butoi cu varză murată şi un borcan cu gogonele şi întreabă-l dacă vede vreo legătură între ele şi patriotism.
O, nu! It's out of question.
Nişte proşti, ar zice nevasta portarului de la ambasada noastră, noi punem toamna varză şi gogonelele la murat fiindcă ne iubim ţara. Tot de dragul ei, al ţării adică, aducem tărâţe şi mălai de acasă şi facem borş. Şi ştii de ce? Fiindcă nimic nu miroase a România ca ciorba de potroace dreasă cu borş şi ca sarmalele făcute din varză murată de la noi, şi ca micii, trimişi de la minister înainte de 1 Decembrie şi de 9 mai, Ziua Europei, şi ca purceluşii de lapte rumeniţi în cuptor, nu sunt, orice ai spune, ca aceia de la magazin, fiindcă le facem pe toate cu mâinile noastre, adică ale mele, doamna Ionescu, nevasta domnului Ionescu, portar, ale doamnei Paraschivescu, nevasta domnului Paraschivescu, muncitor specialist unu, ale doamnei Florea, secretară, nevasta domnului Florea, şef serviciu intendenţă, ale doamnei Susan, nevasta domnului consul Susan, ale doamnei ataşat de presă, Măgăruş, divorţată, ale doamnei Frunză, soţia domnului ministru consilier Frunză. Mâinile doamnei ambasador pun, dacă se poate zice aşa, şi dumnealor mâna, fiindcă d-asta se şi bat străinii pe mâncărurile noastre, că sunt făcute cu dragoste, cu dragoste de ţară în primul rând.
Aşa că nu este nici o ruşine.
- Voi nu sunteţi neveste de ambasador şi uite că faceţi pe nebunele, le spusese prefectul cucoanelor care nu prea se lăsau duse la restaurantul lui Tufă să ajute la împletitul sarmalelor.
Aşa le-a şi convins. În orice caz, mai greu decât a convins-o pe Mioara Florescu să vină, odată ajunşi la hotel, în camera lui, ca să stea amândoi de vorbă despre Ziua naţională.
- Şi dac-o să audă unchiul?, încercase ea să se împotrivească.
- Fato, tu eşti proastă? o luminase el scurt. La cât de mult îşi iubeşte el ţara, n-o să aibă nimic împotrivă. Dacă, bineînţeles, o să afle ceva, dar n-o să afle.
Şi nu aflase, întrucât ei se aflau în afara ţării, adică în aria de competenţă a celor de la SIE, pe când unchiul Marcelei era ofiţer SRI.

(Va urma)