Regasirea prin cenusa (ultima parte)

Cum adica? Ungurii hotarasc, pe teritoriul Romaniei, cui sa i se faca si cui sa nu i se faca monument? Eu am fost, toata viata mea, contra Maresalului, dar daca niste veterani de razboi, unii din ambele razboaie mondiale, au aceasta dorinta, ce fel de UDMR i-ar putea impiedica?

Cum adica? Ungurii hotarasc, pe teritoriul Romaniei, cui sa i se faca si cui sa nu i se faca monument? Eu am fost, toata viata mea, contra Maresalului, dar daca niste veterani de razboi, unii din ambele razboaie mondiale, au aceasta dorinta, ce fel de UDMR i-ar putea impiedica? Asta nu se poate. Asta e contrar oricarei democratii. Ce, ne invata si ne aproba niste unguri obraznici sa facem sau nu un monument dedicat unui patriot roman? Inseamna ca Maresalul nici n-a facut atata rau. E clar. Il tin afara din istorie ca i-a atins in Primul. In al Doilea nu le-a facut nimic, da-i dracului, ca mai bine le dadea una la mir, mai bine-l convingea pe Hitler sa sparga Diktatul, de nu ajungeam sa ne dikteze tot ei, in tara noastra. Parca am auzit ca, si prin America, si prin Rusia, aproba ei ce sa scriem noi despre Maresal? Cum e posibil asa ceva? Dar Horthy? Dar Stalin? Dar Lenin? De ce Antonescu?

Cu sanatatea pacalita de terapiile de la Eforie Nord, Felicia Manole a revenit in Bucuresti, a mai incercat, o saptamana, sa nu se lase definitiv doborata si intr-o zi, de frig nemaivazut, a cazut la pat, pentru totdeauna.

In dimineata cand s-a stins, fiica-sa i-a gasit sub perna o scrisoare cu valoare testamentara. Erau in acea scrisoare toate indicatiile cu privire la ceea ce rudele aveau datoria sa faca pentru memoria Feliciei Manole. Putina avere era lasata, conform regulilor, celor doi copii, in parti egale. Si mai erau doua precizari, in josul ultimei pagini a scrisorii. Doua precizari surprinzatoare.

"Dragii mei, sa nu ma judecati pentru felul cum am trait, cum am gandit, cum v-am educat si cum am murit. N-am taria sa ma gandesc, pana la capat, la toate astea, iau realitatea drept ceea ce este. Si va rog s-o luati si voi ca atare. Am de facut doua precizari importante, in aceasta clipa in care-mi este clar ca nu mai exista intoarcere. O precizare priveste banii pe care i-am strans, in acesti ani, din pensie si din vanzarea casei de la mare, care mi-a fost restituita si n-am avut inspiratia s-o pastrez, instrainand-o, asa cum stiti pentru 700.000.000 lei. Alta precizare se refera la soarta contului meu si e un gest de dreptate, pentru voi amandoi. Dragilor, depuneti toti banii mei in contul Asociatiei pentru Memoria Martirilor si Eroilor Neamului, ca sa poata incepe lucrarile la Monumentul Maresalului Antonescu, om pe care l-am urat toata viata, dar pe care, Dumnezeu sa ma ierte, am inceput sa-l inteleg si sa-l iubesc, vazand ce dezastru se intampla astazi cu tara si cum niste pitici, niste caricaturi ii batjocoresc memoria.

In ce priveste corpul meu neinsufletit va rog sa luati masuri ca el sa fie ars, desi sunt crestin-ortodoxa, din crestini, si cenusa sa-mi fie aruncata, dupa sase saptamani de la ceremonial, in Marea Neagra. Sa ma iertati pentru tot si sa va ganditi la mine.Va las, cu parere de rau si, in acelasi timp, ma bucur ca in sfarsit cenusa mea va ajunge la tatal tau, Mirela, si la tatal tau, Catalin. Nimic nu mi-a fost mai drag in viata, ca Marea Neagra in aceste ultime doua saptamani, pe care le-am trait la Eforie Nord. Nu puteam pleca din lume, fara sa inchei cu bine socotelile cu ea.
Ramaneti cu Dumnezeu. Mama voastra, Felicia."

Numele ei de fata fusese Chiriac. Numele de Manole il luase de la primul barbat, mort pe Marea Neagra. Numele de Tiflea nu si-l atasase, dupa casatoria cu comandorul, nu pentru ca nu i-ar fi facut placere, dar nu intelegea sa jigneasca memoria primului ei barbat.

Acum, pe ultima scrisoare, nu mai era nici Manole, nici Tiflea. Era, simplu, "Mama voastra, Felicia". Ea, Felicia, pleca din viata cu obsesia de a nu nedreptati. Familia a facut, riguros, ceea ce Felicia ii ceruse, in toate detaliile. 41 de zile, copiii Feliciei si toate celelalte rude au indeplinit vointa celei disparute. Pana si faptul ca ea le-a cerut sa nu-i impreuneze mainile pe piept l-au respectat cu sfintenie.

Dupa sase saptamani, Mirela si Catalin au inchiriat un elicopter, de la o companie particulara din Constanta, si au dus urna cu cenusa Feliciei deasupra marii. Ei toti lacrimau deasupra marii inca tulburate de frigul de ocna al iernii.

Ritualul aruncarii cenusii le-a procurat insa o mare surpriza. In vazduhul asprit si fulguit inca de iarna, cenusa cadea greu, intoarsa de viscol, iar prin cenusa (parea sau chiar asa era) straluceau picaturi de foc nestins, viu, jaratec molecular, in sclipiri halucinante.

Doamne, a strigat atunci Mirela, urna e calda. Mama moare acum, aici, Doamne!

(din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)