Hidronefroza

Hidronefroza nu este o maladie în sine, ci în primul rând un mecanism de apărare, de adaptare a organismului la condiţiile impuse de o afecţiune, de o condiţie patologică ce poate fi loca­lizată la nivel urinar sau poate afecta un organ de vecinătate. Depăşirea ei poate avea însă consecinţe dezastruoase pentru sănătate. La aceasta se adaugă şi faptul că, uneori, hidronefroza este asimptomatică sau are manifestări discrete, vagi, nespecifice.

Mai mult, dacă obstrucţia este unilaterală, rini­chiul neafectat continuă să producă urină şi să asigure eli­minarea rezidurilor, astfel că suferinţa trece neobservată. În ciuda aparentei normalităţi, rinichiul bolnav este însă profund afectat în acest timp. Rata de filtrare şi transport scade, fluxul de sânge se reduce drastic, nefronii (unităţile ,,lucrative" renale) suferă şi sunt distruşi, ajungându-se la atrofie renală şi la pierderea ireversibilă a funcţiei.  

Din păcate, acest proces evoluează rapid. Dacă hidronefroza este ignorată, nedescope­rită la timp sau tratată inadecvat, în câteva săptămâni (circa o lună) se ajunge la pierderea funcţiei rinichiului respectiv, chiar dacă obstacolul este ulterior rezolvat. În cazurile fericite, rinichiul rămas poate asigura desfăşurarea normală a excreţiei. Efectul este însă dramatic dacă hidronefroza prelungită apare pe un rinichi unic sau este bilaterală.  


CAUZE
Hidronefroza are o frecvenţă de aproximativ 1%-3%. Ea poate fi unilaterală sau bilaterală, poate să apară brusc sau să se instaleze treptat, să fie consecinţa unui obstacol anatomic (situat în căile urinare sau în organele din vecinătate, cu repercusiuni asupra sistemului urinar) sau să fie de natură funcţională. De asemenea, poate avea o cauză foarte gravă (de exemplu o tumoare) sau o stare fiziologică trecătoare: se poate detecta des la gravide. Dacă în primele decade ale vieţii, hidronefroza este mai frecventă la femei (în mare măsură din cauza sarcinilor), după vârsta de 60 de ani este mai întâlnită la bărbaţi, prin înmulţirea afecţiunilor benigne şi maligne ale prostatei.

Hidronefroza apare şi la copii, putând fi diagnosticată chiar antenatal, prin ecografii ale fătului, ceea ce este deosebit de important pentru demararea promptă a actului terapeutic după naştere. La adulţi cauza este, de obicei, un calcul pe căile urinare, în timp ce la persoanele în vârstă se ia în considerare existenţa unei tumori. În cazul copiilor, diferite malformaţii congenitale locale. În fine, există şi cazuri de obstrucţii care nu sunt însoţite de dilataţie renală, după cum există şi cazuri de hidronefroză care sunt detectate întâmplător, prin investigaţii imagistice demarate în alte scopuri sau prin depistarea unor complicaţii grave (insuficienţă renală, hipertensiune arterială secundară, infecţii locale).

La nivelul ureterului poate fi vorba de: o strictură (o îngustare apărută, de pildă, după infecţii sau radioterapie), calculi, cheaguri de sânge, polipi sau tumori, infecţii grave locale (cu germeni gram negativi, fungice sau tuberculoase). O formaţiune din exterior poate presa ureterul şi produce acelaşi efect dilatativ: limfom, tumoră prostatică, cancer de col uterin, anevrism de aortă, anomalii de poziţie ale uterului, chisturi ovariene etc. În vezică se pot dezvolta calculi, tumori sau diverticuli, pot să apară o hipertrofie sau contractură a orificiului vezical, precum şi  afectarea nervilor care controlează vezica, determinând aşa-zisa vezică neurogenă. La nivelul uretrei se poate observa o îngustare (produsă prin cicatrizare după un proces inflamator sau traumatic), un diverticul sau obstrucţia generată de mărirea de volum a prostatei (prostata este situată sub vezică şi o porţiune a uretrei o traversează).


BOALA AFECTEAZĂ ŞI FĂTUL
La făt, hidronefroza poate fi depistată mai exact după primele 20 de săptămâni de sarcină. Ea este cauzată de o obstrucţie situată, cel mai frecvent, la nivelul joncţiunii dintre rinichi şi ureter sau dintre ureter şi vezica urinară. Alteori, este vorba de anomalii valvulare care permit refluxul urinei din vezică în rinichi, diferite atrezii (lipsa de dezvoltare ori dezvoltare insuficientă), malformaţii renale sau pe căile urinare. În funcţie de natura obstrucţiei şi de amploarea dilataţiei va fi luată decizia terapeutică. Uneori, problema se rezolvă spontan după naştere sau în primii ani ai copilăriei, alteori, este necesară o intervenţie de urgenţă. Oricum, copilul trebuie urmărit în timp de pediatru şi urolog.


ASIMPTOMATIC
În ciuda gravităţii fenomenului, acesta este deseori asimptomatic sau are manifestări vagi, înşelătoare. Simptomele depind de localizarea obstacolului, de natura lui, de mecanismele adaptative ale organismului: după cum spuneam, rinichiul sănătos poate prelua singur sarcina producerii urinei, ceea ce permite ignorarea obstacolului până când rinichiul bolnav nu mai poate fi salvat. O obstrucţie pe vezică sau uretră poate determina o periculoasă stagnare pe ambele căi urinare, dar, o perioadă, vezica se dilată mult şi preia astfel o cantitate mare de urină. În obstrucţiile acute, produse de obicei de un calcul, apare o durere severă, intermitentă, localizată în spate sau în partea laterală a abdomenului, ce iradiază spre zona genitală, însoţită de greţuri , vărsături, urinări frecvente şi dureroase. Dacă este o obstrucţie cronică, ce se  dezvoltă în timp, apar dureri abdominale vagi, infecţii urinare repetate, tulburări de micţiune. Dacă este o tumoare urinară, apare o hematurie persistentă (prezenţa de sânge în urină). Dacă obstrucţia este bilaterală, volumul diurezei scade, apar senzaţia de golire incompletă a vezicii, dificultatea de iniţiere a urinării, urinări frecvente (atât ziua, cât şi noaptea) şi imperioase, incontinenţa urinară.


TRATAMENT DIFERENŢIAT
Tratamentul este diferit în funcţie de localizarea şi de natura obstacolului, de vârsta şi de starea pacientului. Prioritatea este deblocarea căilor urinare care se poate face prin: cateterism uretral (dacă obstacolul este situat la acest nivel), montarea unui stent ureteral sau, dacă nu e posibil, nefrostomie (drenajul rini­chiului printr-un tub care se deschide la suprafaţa pielii).  Eli­minarea obstacolului se face printr-o intervenţie chirurgicală clasică sau endoscopică.


RINICHIUL
Rolul esenţial al rinichiului este de a produce urină, care apoi este transportată de-a lungul căilor urinare pentru a fi eliminată. Astfel, din rinichi urina trece în ureter (un tub ce se conectează la vezica urinară) şi de aici în uretră (un alt conduct ce permite scurgerea urinei din vezică la exterior). O obstrucţie a fluxului de urină pe acest traseu va determina stagnarea urinei înapoia obstacolului, cu dilatarea consecutivă a rinichiului (hidronefroză) şi ureterului (hidroureter).


DIAGNOSTIC
Pentru precizarea diagnosticului de hidronefroză este nevoie de un consult  la medicul urolog, precum şi de analize de sânge şi de urină (examen sumar de urină,  hemoleuco­gramă, electroliţi, uree, creatinină). De asemenea, se efectuează diferite teste imagistice (ecografie, pie­logra­fie intravenoasă, tomografie sau rezonanţă magnetică nucleară).


SFATUL MEDICULUI
Multe dintre aceste suferinţe ar putea fi evitate dacă am acorda mai multă importanţă sănătăţii noastre. Din pă­cate, deseori "frica" de medic depă­şeste frica (sănătoasă!) de boală. Daţi importanţă controalelor şi inves­tiga­ţiilor periodice la medicul de familie, prezentaţi-vă prompt la  medic pentru orice simptom suspect, zgomotos sau nu. Acest lucru este cu atât mai valabil la pacienţii cu rinichi unic sau care au prezentat în trecut suferinţe renale, la persoanele cu vârsta de peste 50 de ani, precum şi la gravide, care sunt răspunzătoare nu numai pentru sănătatea lor, dar şi a fătului.