Cântăreşte oare sufletul cât o felie de parizer?

Mă căiesc, dar recunosc că nu mă pot abţine din a mânca mezeluri! Tună şi fulgeră medicina, susţinând că mezelurile sunt doldora de prezenţa "Doamnei chimie", cea care face buba peste tot. Într-o zi mi-am respectat obiceiul şi într-un magazin alimentar am cerut 200 g de parizer. Amatoare să schimbe vorbe cu mine, vânzătoarea tânără a reglat greşit maşina de tăiat mezeluri, aşa că felia de parizer era groasă peste măsură. Surprins şi amuzat i-am cerut vânzătoarei gureşe de curiozitate să cântărească o felie groasă de parizer "Trage la cântar 21 gr". Auzind cifra a rămas cu gura căscată. Unele concluzii ale ştiinţei au menţionat cum că sufletul ar cântări 21 de grame. Un om în clipa morţi, este cântărit şi apoi din nou recântărit imediat după ce şi-a dat ultima suflare. Omul abia mort era mai uşor cu 21 de grame şi se concluziona că scăderea cu 21 de grame a fost ieşirea sufletului din corp şi înălţarea lui cine ştie unde. De fapt, 21 de grame s-a intitulat şi un film rafinat, deştept şi de succes, în care strălucea actorul Sean Penn, cel căruia i se făcea o grefă de inimă şi se sublinia cum că sufletul ar cântări 21 de grame. Uimirea mea a pornit de la strania coincidenţă că sufletul cântărea cât o felie de parizer. Dacă umblăm numai cu date exacte, dacă suntem maeştri în ecuaţii şi tabele, dacă vedem viaţa ca o înşiruire de fapte şi lucruri de o teribilă con­creteţe, dacă evaluăm totul în bani de la laptele cu suflet al mamei până la dezamăgire şi prietenie, dacă suntem, cu alte cuvinte, pragmatici până la ultima moleculă, mă tem că viaţa e searbădă. Şi ajungem la concluzia că sufletul cântăreşte cât o felie de parizer prea gros tăiată. Continuu să cred cu încăpăţânare că în viaţă mai există şi altceva decât lemnul din care e făcută masa, decât contul bancar, decât impozitul pe camere ş.a.m.d. Trebuie să mai existe şi puţină visare şi incalculabila pornire din inimă, şi puţină romanţă şi puţină poezie stângace scrisă primei iubite. Sunt adversarul şi al teoriei că iubirea este o atracţie chimică între un bărbat şi o femeie. Ar fi urât ca atunci când fata superbă, fermecătoare este plimbată de mână pe o alee cu frunze rugi­nii de băiatul suplu şi îndrăgostit până peste urechi de ea să cred că este vorba despre o potrivire, despre o sincronizare între anumite hidrocarburi ale iubitei şi alte hidrocarburi ale amorezului. După cum mi se pare stupid că atunci când soţul cu gândurile la vreo piţipoancă îi dă două palme bietei neveste muncite, de vină ar fi  stricarea armoniei dintre un lanţ chimic carbon-hidrogen la ea şi la el. M-au încântat gândurile profunde şi deştepte ale omului de scenă  Horia Brenciu, adevărat purtător al caracterizării "one man show", adică fac totul într-un spectacol. Unul dintre cântecele ultimului CD este "Fă ce-ţi spune inima" şi cântăreţul continuă "Urmează-ţi sufletul, fiindcă raţiunea e prea plină de prejudecăţi. Pe mine mă îndeamnă sufletul să mă duc la Braşovul meu natal care îmbătrâneşte întinerind. Mă încarc cu temeinicie de la tata, care mi-a iertat şi puseele de febră, şi nebuniile făcute în pădurea din spatele cartierului şi atâtea năz­dră­vănii. Noi suntem din Săcele, din familie de preoţi, şi stăteam pe băn­cuţa din faţa porţii lucrată de stră-străbunicul meu. Apoi ne-am mutat în Schei, aproape de prima şcoală ro­mânească, şi de Biserica Sf. Nicolae. Mă aşezam, copil fiind, pe banca din faţa primei şcoli româneşti, unde se odihneau cărturarii şi dascălii români, şi îmi este ruşine şi îmi cer iertare că am scrijelit într-un colţ, eu copilul, câteva litere pe băncuţa aceasta de lângă locul naşterii primei scrieri româneşti".