Ortografia cea veselă şi misteriosul semn de întrebare

Se întâmplă ca în viaţa unui om să apară o perioadă în care toată ortografia vieţii e veselă. Omul mai să-şi petreacă destinul în pas de dans, se bucură semnele lui de punctuaţie, zburdă liniuţele de dialog, se hârjonesc semnele de… cu semnele de mirare. Apostrofurile sunt un fel de briz-brizuri ce împopoţonează pălăriile, dar aceste perioade zglobii nu fac riduri şi nici nu creează atmosfera lucrărilor adânci.

Se întâmplă ca în viaţa unui om să apară o perioadă în care toată ortografia vieţii e veselă. Omul mai să-şi petreacă destinul în pas de dans, se bucură semnele lui de punctuaţie, zburdă liniuţele de dialog, se hârjonesc semnele de… cu semnele de mirare. Apostrofurile sunt un fel de briz-brizuri ce împopoţonează pălăriile, dar aceste perioade zglobii nu fac riduri şi nici nu creează atmosfera lucrărilor adânci. Cine ştie dacă n-au dreptate cei care susţin că suferinţele, tristeţea îl stimulează pe om să creeze lucruri profunde de valoare. Şi ca o trăsătură de condei, de fapt şi creştinismul propune suferinţă. Ce patimi cu sânge mai mari decât ce i se întâmplă nedrept lui Hristos? Oare de ce aducerea pe lume a firicelului de viaţă nouă se întâmplă cu chinurile mamei? Puiul de om se naşte din suferinţă. Tocmai de aceea adesea, când ortografia este veselă, e binevenit câte un semn de întrebare. Apare în viaţa omului un tainic semn de întrebare şi cu atât el împinge la cugetare, cu cât răspunsul nu poate fi găsit. Misterul este probabil la baza lumii, nedesluşirea marelui mister care este Creatorul ordonează gândurile,  îmbogăţeşte simţirile. Superbe vorbele geniului omenirii Einstein, care spunea că misterul îl împinge în căutări pe omul de ştiinţă, iar chemarea misterului asigură evoluţia lumii. Şi tot o frază scânteietoare a geniului Einstein: singura viaţă care merită trăită este viaţa trăită pentru alţii. Şi toate acestea probabil că duc şi spre ideea că fiecare dintre noi ne-am întâlnit măcar o dată cu o întâmplare ciudată, cu o secvenţă de viaţă fără explicaţie. Şi după această întâmplare cu margini neprecizate din pricina tainei oamenii judecă mai adânc, filozofează mai deştept despre viaţă.  

Iată o întâmplare ciudată simţită de un mare profesor de medicină George Litarczec, întemeietorul şcolii de anestezie, terapie intensivă din România. Zeci de ani profesorul Litarczec s-a luptat pentru victoria vieţii pe graniţa aceea periculoasă care desparte viul de nefiinţă. Cu măiestria ştiinţei şi cu aparatele complicate ce înlocuiau inima, plămânii, rinichii a menţinut pâlpâirea vieţii până când l-a smuls pe om de pe marginea hotarului morţii. Şi iată că profesorul Litarczec, cel care îşi ghida fiecare pas după busola ştiinţei, trăieşte o întâmplare tulburătoare. La şaptezeci şi ceva de ani, în plină putere, este lovit de o boală gravă. Îl operează la Fundeni, unde a trudit pentru sănătate zeci de ani, chiar foştii lui învăţăcei. A treia zi după operaţie însă o hemoragie nebună îl aduce în stare de stop cardiorespirator. Gonind pe săli, actualii şefi ai spitalului, care învăţaseră meserie de la magistrul Litarczec, îl aşază pe masa de terapie intensivă şi se bulucesc să-i repornească inima, răsuflarea, maşinăria organismului. În acele momente de viaţă oprită marele profesor de medicină simte că sufletul i se înalţă din trup şi se cuibăreşte undeva într-un colţ al tavanului de terapie intensivă. Sufletul îi era lucid şi îşi vedea corpul în plină bătălie de a fi reanimat. Îi venea sufletului profesorului să ţipe la actualii profesori, foştii lui rezidenţi: "Faceţi-mi injecţie în inimă", dar actualii profesori chiar asta făceau. Aplicau disperaţi ce-i învăţase marele profesor, aplicau pe soarta marelui profesor. Treptat, treptat bătălia se câştiga şi profesorul Litarczec se întorcea din moarte, recâştigând viaţa. Când inima repornită s-a pus în lucru, sufletul profesorului a coborât încet-încet, reintrând în trup. Se miră acum excelentul om de ştiinţă şi medic George Litarczec: "Cum să mai înţeleg acum viaţa?".