Există in Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut in altă parte. Uneori ai impresia că legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Alteori o susţine, alteori o infruntă. Un astfel de loc este şi Saharna, despre care ştim că e pomenită in 1495 intr-un uric prin care Ştefan cel Mare intăreşte impărţeala intre urmaşii lui Sima Rugină.

Există in Basarabia o nevoie de legendă cum n-am mai văzut in altă parte. Uneori ai impresia că legenda se substituie cu totul istoriei adevărate. Alteori o susţine, alteori o infruntă. Un astfel de loc este şi Saharna, despre care ştim că e pomenită in 1495 intr-un uric prin care Ştefan cel Mare intăreşte impărţeala intre urmaşii lui Sima Rugină.

Satul Saharnei trebuie să fie mai vechi de anul atestării documentare (există şi două situri arheologice dacice). Căt despre numele lui, sunt două legende. Una pomeneşte un pescar de la Nistru numit "Zahar", care şi-ar fi făcut casă aici, şi pe lăngă el au venit şi alţii. A doua vorbeşte despre un călugăr numit "Zaher" sau "Zaharia", a cărui credinţă a făcut să fie duhovnicul locuitorilor din zonă şi de la care şi-ar fi luat numele apa răului şi valea, şi-odată cu ele mănăstirea, apoi satul.

SANCTIFICAREA CUVIOSULUI MACARIE DE LA SAHARNA. Despre un alt duhovnic al mănăstirii, ultimul inainte de inchiderea acesteia de către comunişti in 1964, se vorbeşte astăzi cu asiduitate. In 1888 se năştea, nu departe de mănăstire, in satul Buciuşca, raionul Rezina, cel care avea să fie canonizat in zilele noastre sub numele de Cuviosul Macarie de la Saharna. Mihai Tincu şi-a găsit de la o vărstă mică chemarea spre viaţa monahală. La 12 ani a cerut părinţilor să fie dus la mănăstire, dar stareţului de atunci i s-a părut prea fraged pentru o asemenea chemare. Pănă la urmă, discutănd cu copilul, a fost de acord să il primească in mănăstire. După noviciat, copilul a primit numele de Macarie. Virtuţile sale aveau să-l convingă pe stareţ să-i incredinţeze misiunea de duhovnic. Dovezile despre minunile pe care le săvărşea călugărul Macarie nu au intărziat să apară. Cele mai multe sunt relatări despre vindecarea miraculoasă a unor boli incurabile.

In 1918, cănd Saharna a devenit mănăstire de maici, călugărul Macarie şi-a urmat şi el drumul, mai intăi la Noul Neamţ, apoi la Suruceni. Dar s-a intors ca părinte duhovnic al maicilor de la Saharna, căci nu putea sta departe de locul spre care fusese chemat intăi. In anii ’50 a fost transferat la Mănăstirea Cuşelăuca, de unde soldaţii sovietici l-au ridicat intr-o noapte de iarnă să-l ducă in Siberia. Dar s-a intămplat o minune şi părintele a căzut din sanie fără ca soldaţii să-şi dea seama. Desculţ, s-a intors la Cuşelăuca, unde maicile l-au ingrijit, şi apoi a plecat spre Saharna, unde in 1964 mănăstirea s-a inchis şi a fost transformată in spital de nebuni. Bisericile: una - depozit, cealaltă discotecă.

Părintele Macarie s-a mutat intr-un bordei pe care şi-l ridicase in marginea satului şi unde noaptea boteza, cununa şi ii invăţa pe oameni să nu-şi piardă credinţa in Dumnezeu. Ura sovieticilor pentru credinţa lui neclintită era atăt de mare, incăt, in ciuda vărstei lui, era luat impreună că alţi săteni la cărat piatră din cariere sau la făcut drumuri. S-a mutat in satul său, iar in noaptea de 22 spre 23 aprilie 1969, la 81 de ani, părintele Macarie s-a stins "avănd lumina pe faţă". A fost ingropat in cimitirul satului şi, de acolo, in anul 1995, sfinţii călugări de la Saharna au primit invoire să ii ridice osemintele şi să le mute in cimitirul mănăstirii. "Atunci l-au aflat pe sfăntul neputred şi mirosind a mir, ceea ce era semn de sfinţenie. In acelaşi an IPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului, a oficiat canonizarea locală, cu titlul de "Preacuviosul Macarie de la Saharna", urmănd ca să se inainteze la Patriarhia Moscovei dosarul pentru sanctificarea sa. "Este cel dintăi martir al basarabenilor care a fost canonizat in Moldova postsovietică", ne spune părintele-bibliotecar.

La moaştele de la Saharna vin astăzi să se roage credincioşi din toată Moldova. O vorbă s-a perpetuat in veac, aici: "Cănd cineva nu mai avea putere, spunea: «Nu am decăt să mă duc la Saharna să mă vindec». Sensul s-a schimbat de-a lungul vremii. Inainte de sovietici, asta insemna să vii să te cureţi şi să te rogi la mănăstire. Apoi - să te vindeci de vreo boală psihică la ospiciul de nebuni. Astăzi a veni să te vindeci la Saharna inseamnă din nou a-ţi căuta liniştea sufletească şi alinarea la moaştele Preacuviosului Macarie."

MIC DEJUN LA MĂNĂSTIRE. Plecasem şi noi intr-un pelerinaj spre mănăstirea care adăposteşte moaştele cuviosului. Nu apucasem să luăm micul dejun, dar, cum Dumnezeu le ştie la toate rostul, n-aveam să rămănem flămănzi in dimineaţa aceea, căci primul lucru pe care l-a făcut părintele stareţ Adrian Baciu a fost să ne invite in trapeză, la o simplă masă mănăstirească. Cu toate că nu era nici 8 dimineaţa, pe masa lungă a trapezei stăteau inşirate samovare cu ceai şi... castroane cu borş. "Luaţi, luaţi, nu vă sfiiţi!", am fost indemnaţi. "Noi, aici, la mănăstire, măncăm după cum are fiecare ascultare. Cei care merg la muncă, la cămp, la vaci... trebuie să aibă putere, şi-atunci mănăncă un borş verde, cu multe legume. Cei care au ascultare la munci mai uşoare iau un ceai şi povidlă (un fel de gem)." După cuvenita inchinare şi mulţumire lui Dumnezeu pentru păinea cea de fiecare zi, ne-am pornit, cu binecuvăntarea părintelui stareţ Adrian Baciu, către schitul Buneivestiri, impreună cu călugărul-bibliotecar, ce primise ascultare să ne insoţească şi să ne fie ghid.

SCHITUL BUNEIVESTIRI. "Istoria mănăstirii rupestre incepe, probabil, in secolele X-XII. Nu ştim insă nimic despre intemeietorii şi vieţuitorii acestor sfinte lăcaşuri pănă tărziu, in secolele XVII-XVIII. Chiar şi de atunci au rămas puţine documente. De căte ori am incercat să aflăm ceva mai mult, ni s-a spus că in timpul sovieticilor arhivele au fost arse" - incepe a ne lămuri monahul povestea locului spre care ne indreptăm. Aflat la mai puţin de 500 m distanţă de Mănăstirea Sfănta Treime, locuită şi astăzi, Schitul Bunevestiri, săpat in stăncă, este accesibil numai pe o cărare ingustă, ce urcă şi apoi trece peste apa răuleţului Saharna, care tocmai face un salt peste unul dintre cele 22 de praguri ale sale. Restaurat incă de la inceputul anilor ’90 mănăstirea Saharna este una dintre primele care s-au redeschis după 1991, in Basarabia, iar dintre primii monahi care au vieţuit aici, atunci, s-au ales mai mulţi dintre stareţii altor mănăstiri basarabene reinviate in ultimii 15 ani), complexul monahal rupestru cuprinde o bisericuţă şi căteva chili. Zidul de piatră e văruit, pe afară, cu alb şi albastru. Sineală, cum se zice prin partea locului.

Cum păşeşti inăuntru, liniştea te invăluie. Intr-o firidă, o candelă imprăştie lumină roşiatică şi pare că Maica Domnului din icoană poartă hlamidă de foc. In semiintunericul şi răceala pietrei pătrunde o credinţă locală: intr-o zi unui vieţuitor din vechea mănăstire rupestră i s-a arătat chipul luminos al Maicii Domnului, sus pe stănca de-i zice acum "Grimidon". Călugării au urcat şi au descoperit o amprentă de picior in piatră. S-a considerat a fi "o vestire divină" şi un semn al "purităţii dumnezeieşti a acestui loc" şi de aceea, nu peste puţină vreme, aici s-a ridicat o nouă biserică.

VARTOLOMEU MĂNĂSTRĂMBĂ. Alte legende vorbesc insă despre "reintemeierea" vieţii monahale la Saharna, in urma aceluiaşi vis, pe care insă l-a avut nu un vieţuitor din vechime al schitului rupestru, ci călugărul Vartolomeu Krivorucikoi, adică "Ciungul" sau "Mănăstrămbă", cum i se mai spunea in popor, deoarece in tinereţe, inainte de a se călugări, participănd la o vănătoare, "işi calicise braţul" (aici, cu sensul că şi-l ologise). Pănă către secolele XV-XVI cele trei văi stăncoase din apropierea Nistrului - intre care şi valea răuleţului Saharna - erau locuite de sihaştri, de la care ne-a rămas şi complexul monastic rupestru. Dar, in urma invaziilor tătare, cazace şi leşeşti, schitul Saharnei a fost părăsit, s-a ruinat şi aşa l-a aflat in anul 1776 schimonahul Vartolomeu Mănăstrămbă, care, după ce nevoise mai mulţi ani in mănăstirile din Rusia, se intoarce in Moldova cu găndul de a-şi continua viaţa schimnicească aici.

Este atras de locurile Saharnei, despre care auzise fel de fel de legende, şi adună mai intăi o comunitate mică de călugări, care vieţuiesc in chiliile vechi, din stăncă, in vreme ce Vartolomeu caută locul de ridicare a unui nou aşezămănt. El trăieşte patruzeci de zile nevoindu-se in post şi rugăciune, sperănd că Divinitatea ii va trimite un semn. Şi in cea de a patruzecea zi, Maica Domnului i s-a arătat inconjurată de foc, pe stănca cea inaltă a Grimidonului, indicănd cu măna in ce loc anume să ridice mănăstirea. "Cănd au fost şi au căutat, călugării au găsit urma Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu in piatră şi au ridicat o capelă, in cinstea ei, chiar deasupra acelei urme", ne spune monahul-ghid. In locul arătat de Maica Domnului, Vartolomeu Mănăstrămbă a ridicat biserica şi mănăstirea inchinate Sfintei Treimi. In 1798, stareţul s-a dus la cele sfinte, urmăndu-i Paisie, care a continuat munca sa. In 1820 a fost terminată construcţia, biserica fiind sfinţită de mitropolitul Veniamin Costache. In 1886 era sfinţită şi a doua biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Astăzi, după renaşterea mănăstirii se pun temeliile unei catedrale care să dea seamă viitorului despre un trecut bogat in har.

ETERNITATE

"Pe panta opusă mănăstirii se inalţă o stăncă cenuşie, aidoma unui castel.Este numită Grimidon.Localnicii, dimineaţa, aruncă privirea spre stăncă şi repetă ca pentru sine o vorbă venită din bătrăni: «Grimidonul e la loc, inseamnă că toate sunt la locul lor"

Lidia Bobănă,ziarist din Republica Moldova

Credinţa nu are graniţe

In curtea mănăstirii, un tănăr imbrăcat cu haine de mirean ne opreşte să ne spună că e bucuros că a intălnit romăni! "Au mai fost pe aici nişte romăni, din Giurgiu, acum o lună. Sunt fericit pentru fiecare romăn care vine! Acum, că e mai greu pentru basarabeni să treacă in Romănia fără viză, cred că e bine să trecem noi mai des la ei, să venim in Basarabia şi să incercăm să păstrăm legătura asta de frăţietate, de sănge..."

DE COPIL, LA MĂNĂSTIRE. Se numeşte Ion Dragoş Cipar. "Cipariu... Aşa ar fi trebuit să scrie in buletin, dar in secolul al XIX-lea ungurii au schimbat numele de familie la o parte din neamul nostru", ne mai spune. "Tatăl meu era chiar din Panade, Alba, unde s-a născut şi marele istoric Timotei Cipariu. Cănd aveam 12 ani, erau şi nişte probleme in familie, părinţii au plecat din ţară şi m-au lăsat in grija unui unchi care era călugăr, la Cernica. Unchiu’ a murit, iar eu nu am putut să merg la seminar, cum mi-am dorit. Eram prea mic să fiu primit in mănăstire, dar nici nu mai avea cine să-mi poarte de grijă. De la Cernica, am plecat la Alba-Iulia, la Episcopie. Mi-a fost duhovnic părintele Andrei. El m-a mai invăţat, m-a ajutat să răzbesc. Am făcut de toate, pe şantierele de construcţii, apoi am urmat cursuri de calificare, ca zidar. Incepusem să căştig bani, dar nu-mi găseam liniştea sufletească..."

"ASCULTARE" LA SAHARNA. Cum se face că, de la Alba-Iulia, din vestul Romăniei, l-am găsit pe Ion Dragoş Cipar tocmai la apa Nistrului, la Saharna? "Strănsesem ceva bani şi m-am pornit intr-o excursie prin Moldova, Ucraina şi mai departe, in Rusia, pănă in Siberia.

Voiam să cunosc mănăstirile din partea asta de lume. Făceam un pelerinaj la locurile sfinte. Dar am ajuns aici, la Saharna, şi am ştiut deodată că ăsta e locul pe care l-am căutat mereu." Ar fi putut să muncească pe un şantier in Romănia, dar a preferat mănăstirea basarabeană. "Căutam hrană sufletească, nu trupească." Acum, la Saharna, face "ascultare" oriunde e nevoie - la bucătărie, la trapeză, la cămp sau la strănsul banilor pentru clădirea noii biserici. "Se va face o catedrală mai la deal, lăngă cimitir. Au săpat deja pentru fundaţie, dar trebuie să fie foarte adăncă..." De ce? "Cei care sunt acum la putere, au zis că se poate ridica o catedrală, dar să nu fie turla mai inaltă decăt a bisericii acesteia lăngă care stăm. Şi cum catedrala va fi mai la deal, vă daţi seama că va trebui... ingropată in piatră." Asta ne-aduce aminte de poruncile tătarilor, care tot aşa n-au permis, o vreme, basarabenilor să-şi facă lăcaşuri de cult decăt dacă nu intreceau inălţimea unui călăreţ călare. Şi atunci ei le-au făcut... ingropate pe jumătate.

Ion Dragoş Cipar şi-ar dori să lucreze la zidirea noii biserici, ca membru in obştea mănăstirii. "Aş putea să fiu primit in mănăstire, ca frate, in august sau cel mai tărziu in decembrie, de Crăciun..." Nu ştie insă prea bine cum se pot rezolva anumite probleme care ţin de legalitatea şederii lui in Republica Moldova. Nu e prea uşor să fii romăn şi să vrei să te călugăreşti in Basarabia...

Crucea eroilor ardeleni

In curtea mănăstirii se află o cruce de lemn, sculptată in stil maramureşean, pe care scrie: "Eroilor ardeleni morţi in războiul sfănt". Crucea a fost protejată şi ascunsă de locuitorii din Saharna, astfel că a trecut negăsită de nimeni prin anii sovietizării Moldovei. O dată cu redeschiderea mănăstirii de la Saharna, ea şi-a găsit locul in sfăntul lăcaş. Troiţa este de o frumuseţe nesofisticată, şi, după istoriile locale, a fost sculptată de un romăn, care a adus-o şi a pus-o in capul satului, in memoria camarazilor lui morţi in bătăliile de la Nistru. După cel de-al doilea război mondial, crucea a dispărut şi a reapărut recent.