Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am reîntâlnit recent pe maestrul Gheorghe Zamfir şi i-am propus o călătorie în universul tainic al muzicii, a cărei cheie o deţine... Nu întâmplător! În 2013, muzicianul Gheorghe Zamfir împlineşte 55 de ani de carierǎ artisticǎ. 55 de ani de când este primit cu bucurie în orice colţ al lumii. 55 de ani de când umple sǎli de spectacole, cu mii de locuri, seri dupǎ seri, primind din partea publicului ropote de aplauze. 55 de ani de când este pentru România un ambasador onorific incontestabil.
Jurnalul Naţional: În copilărie aţi fost impresionat de un grup de muzicanţi orbi. Aşa v-aţi descoperit chemarea pentru muzică?
Gheorghe Zamfir: A fost un moment unic în viaţa mea. Rămâne ca un însemn în inimă şi în minte şi cred că nu va dispărea niciodată decât cu plecarea mea din lumea aceasta, pentru că, tot ce s-a întipărit atunci în mintea mea şi în inima mea nu se poate şterge niciodată.
Jurnalul Naţional: Aveaţi patru ani. A fost momentul în care v-aţi îndrăgostit ireversibil de tot ce înseamnă muzică?
Gheorghe Zamfir : De fapt, de acolo a demarat totul. Impresia care s-a impregnat în mentalul meu şi în starea emotivă a fost atât de puternică, încât nu s-a mai putut şterge. Era iarnă şi un ger teribil. Tocmai se terminase războiul. Eram cu tata la Bucureşti, chiar în zona Pieţei Unirii. El cumpăra foarte mult de la angrosiştii evrei care aveau magazine în zona Lipscanilor. La un moment dat, am văzut un grup de muzicanţi. Erau toţi orbi. Cântau: unul la acordeon, unul la vioară, altul cu vocea. L-am ţinut pe tata blocat vreo 20 de minute. Băteam din picioare în zăpadă. Ţipam că vreau să văd ce e acolo! Cred că a fost prima mea manifestare muzicală! Eram impresionat de acordeon. Nu înţelegeam cum fata aceea, oarbă, care cânta la acordeon, plimba mâinile pe acordeonul alb, de sidef, fără să vadă nimic. De fapt, de acolo a fost demarajul meu la stadiul acordeonului. Nu mai voiam să plec de acolo. Era zăpadă multă în Bucureşti şi ger, iar tata avea treabă, trebuia să cumpere marfă, avea băcănie în Găeşti. L-am ţinut cât am putut. Dar n-a mai suportat nici el că era grăbit... Şi eu plângeam, plângeam şi băteam din picioare pe zăpada care scârţâia sub încălţările mele însă, până la urmă, m-a tras de mână şi a trebuit să plec cu el. Dar acele 20 de minute cred că au fost suficient de importante încât să mă determine să fac ce am făcut după aceea ...
Jurnalul Naţional: Să vă îndrăgostiţi de muzică pentru totdeauna?
Gheorghe Zamfir : Arborele muzicii fusese scuturat în mine. Dintr-o dată a înverzit. A trezit în celulele şi în trupuşorul meu atâta emoţie încât a înmugurit, a înverzit, a înflorit şi a început să strălucească atât de tare în interiorul meu încât, de atunci, n-am mai văzut decât muzică, tot restul vieţii. Acea înflorire, cu toate că era iarnă, a fost asemenea cântecului lui Luigi Ionescu - “E primăvară-n ianuarie”. Cam aşa a fost şi momentul acela. Copacul muzicii, al vieţii -pentru că muzica este viaţă- a înflorit, în ianuarie, în trupul meu, la vârsta de 4 ani şi, de atunci, am rămas cucerit pentru tot restul vieţii...
Jurnalul Naţional: De aici şi legăturile ulterioare, cu banjoul, cu acordeonul...
Gheorghe Zamfir : (Zâmbeşte) Am simpatizat şi cu muzicuţa, cu fluierul... Dar eram însetat! Aveam nevoie să am instrumentele mele... Mandolină nu aveam, acordeon nu aveam... Muzicuţă... Ce să fac eu cu muzicuţa? Muzicuţa este un instrument destul de dificil. Trebuie să ai şi pe cineva care să-ţi arate... Eram copilaş, ce ştiam eu atunci? M-am trezit, într-o vară toridă, cu o mandolină. A venit tata de la Piteşti cu o mandolină nou-nouţă şi a aşezat-o lângă mine, pe pernă. Nu vă spun starea de fericire şi de emoţie pe care am trăit-o! A doua stare de fericire şi de emoţie a fost pe la 12 ani, când mi-a cumpărat un acordeon Mozart, pe care l-am iubit cum nu iubisem nimic altceva. Era bijuteria mea, era viaţa mea, sufletul meu. Toată existenţa mea era în acel acordeon... A urmat Şcoala de muzică, naiul... Cu ceea ce cumulasem înainte, prin mandolină şi acordeon, am putut să-mi însuşesc cunoştinţele care m-au dus la acel vast templu, unde am descoperit adevărata lumină dumnezeiască a muzicii. În laboratorul acela uriaş al copacului minunat se aşezau toate, pe stiluri, pe zone, pe culori, pe trăiri pentru că fiecare cântec are o putere de sentiment, de vibraţie, extraordinare... Şi revin la starea aceea primară pe care eu am învăţat-o atunci când eram copil! Totul este suflet, totul vine din emoţie, totul vine din sentiment, fiindcă Dumnezeu Însuşi a făcut lumea din iubire, din sentiment!
Jurnalul Naţional: Aţi urmat Conservatorul “Ciprian Porumbescu”. V-aţi specializat pe dirijat coral dar şi pe dirijat orchestră simfonică. Aşa s-au aşezat cunoştinţele pe care le-aţi căpătat de-a lungul timpului? Vă întreb acest lucru fiindcă, stilistic, şi nu pot să nu mă gândesc la acest aspect pe care l-am constatat, v-aţi pus amprenta asupra aranjamentului orchestral care se distinge dintr-o mie!
Gheorghe Zamfir : Acestea sunt afirmaţiile pe care le fac cei care mă cunosc mai bine, mai atent, cu pasiune, profund, spunând că dintr-o mie de naişti sunetul naiului meu l-ar recunoaşte... Şi iar revin la starea din copilărie... Am ştiut să mă apropii de partea aceea de sunet pe care Dumnezeu a plantat-o în acel copac înflorit în sufletul meu, în momentul în care am văzut acei orbi cântând în Piaţa Unirii din Bucureşti. Acest copac înflorit l-am păstrat în suflet toată viaţa. Şi a avut zeci de înfloriri, odată cu anii mei. În toate aceste primăveri am ştiut să-mi coordonez tot ce mi-am însuşit într-o viaţă în aceste domenii, dirijatul, compoziţia, pianul, orchestraţia, - domenii cu totul şi cu totul diferite – şi, bineînţeles, interpretarea celor 12 stiluri muzicale, care necesită o aprofundare extraordinar de atentă şi o dăruire totală, ca să poţi să afirmi într-o zi că ţi le-ai însuşit... De la folclor, care cuprinde toate zonele noastre... Sunt vreo opt regiuni mari, dar sunt şi zone limitrofe. În total, cred că sunt vreo 38 de regiuni diferite în folclorul românesc. Numai două, trei, patru, dacă ar fi să ţi le însuşeşti, în felul în care să reuşeşti să-l convingi pe cel din regiunea respectivă că, într-adevăr, nu ai făcut nici o greşală, este mare lucru! Or eu, abia după 40 de ani am ajuns la stadiul de a spune că folclorul românesc nu mai are secrete pentru mine în nici una din regiunile sale mari, sau în cele mai mici, limitrofe. Nu mai vorbesc de simfonic, fiindcă simfonicul este compus din baroc, din clasic, din romantism, din impresionism şi din modernism. Sunt deja cinci mari epoci care au marcat istoria universală! Apoi trecem la operă... Ca să-ţi însuşeşti stilul de operă, este cu totul şi cu totul alt domeniu pentru că, de obicei, cântăreţii de operă au rămas fideli stilului de operă şi nu s-au amestecat în alte domenii. Un solist care cântă muzică pop sau folk nu s-a băgat în stilul de operă sau în stilul simfonic. Un solist care a cântat folclor, a cântat folclor toată viaţa sa. Cei care au cântat jazz sau stilul rock au rămas fideli stilurilor pe care le-au abordat şi au continuat să cânte în aceste stiluri până la sfârşitul carierei lor. Or eu mi le-am însuşit aşa, într-un mod, să zic- poate exagerez dar nu cred că exagerez- miraculos! Mă întreb, de multe ori, cum eu, care am plecat de unde am plecat, dintr-un târg, din Valahia, Găeşti, care avea în perioada în care eu eram copil vreo 5000 de locuitori, să ajung să reprezint pe cinci continente toate aceste stiluri? Este un fapt de care eu pot să fiu foarte mândru astăzi! Îmi aduc aminte, când am fost în Peru, am cântat muzică peruviană, când am fost în Rusia, acum câţiva ani, am cântat cu orchestra Armatei Roşii, la Moscova, cântece ruseşti. Când am fost în Israel, acum o lună şi ceva, am cântat muzică israeliană, aproape o jumătate de oră. Când am fost în Egipt, am cântat operă, când am fost în Germania am cântat muzică germană, în Danemarca am cântat muzică daneză! Chiar am două discuri pe care scrie “Zamfir în Danemarca”. În America, am cântat hituri americane. Am ştiut să mă adaptez! Cred că acest lucru s-a datorat atât ştiinţei de a intra în substanţa muzicală şi a puterii mele de a percepe secretul sunetului fiecărei zone terestre, atât cât am avut curajul să-mi deschid inima şi să pun înainte sentimentul.
Jurnalul Naţional: Sărbătoriţi 55 de ani de carieră artistică. Sărbătoriţi, şi trebuie să spunem, 60 de ani de când aţi debutat, copil fiind, la staţia de radioficare de la Găeşti. Privind spre anii ce au trecut dacă aţi putea să vă întoarceţi în timp ce aţi face?
Gheorghe Zamfir : Aş face tot muzică! Aş începe tot cu folclorul, pentru că e cea mai completă, compexă şi uluitoare muzică. Eu nu cred că există un popor, am spus-o şi o repet, care să posede şi să fi putut cumula o cantitate gigantică de vibraţie şi de sunet, încât să-şi poată ordona pe stiluri şi pe zone absolut tot ce se poate imagina într-o compoziţie: de la joc, de la melodie, ritmuri, culori. Eu nu cunosc o altă stare a unui popor, din orice parte a lumii ar veni el, care să fi umplut amfora aceasta a sunetului divin, atât de frumos cât a umplut-o poporul român! Şi cred că asta s-a impregnat în sufletul meu, pentru că, dacă mă năşteam în Germania sau în Elveţia, poate eram un cântăreţ la un instrument oarecare şi cântam un marş, un vals şi alte forme muzicale elementare care nu au nici o legătură cu profunzimea multimilenară a cântecelor noastre.
Jurnalul Naţional: Aţi fost recent în Israel unde aţi susţinut şase concerte. Aţi avut sălile pline. Biletele erau vândute demult... Cum aţi simţit publicul acolo, cum aţi fost primit?
Gheorghe Zamfir : În Israel este un public cu totul special. Nu seamănă cu nimic în lumea aceasta! Este un public atât de receptiv care a a văzut şi a ascultat tot ce se poate asculta în lumea aceasta. Este un public extraordinar de răsfăţat. Cu posibilităţile financiare colosale pe care le au ei, au putut să-şi permită să aducă absolut toate categoriile de artişti de pe întreaga Terra! De aceea, publicul căruia i s-a dat tot ştie tot... Erau deja rafinaţi în gustul muzical, în a tria, iar pretenţiile pe care le aveau de la artişti erau considerabile. Cu atât mai mult cu cât ei cunoşteau potenţialul meu artistic, şi nu numai că erau pretenţioşi, dar şi sensibili, îşi dădeau seama că de la mine pot să ceară mai mult. Zamfir rămâne Zamfir şi, dacă e Zamfir, trebuie să ne dea ceea ce aşteptăm noi! Ceea ce s-a şi întâmplat. Sălile au fost arhipline, 1000 de oameni în fiecare seară, un succes fulminant, presa a fost extraordinar de pozitivă.
Am fost în Israel de vreo 15 ori. La doi-trei ani, din 1984, am mers în Israel, am fost primit cu ovaţii şi chiar cu lacrimi în ochi, pentru că mulţi dintre ei au participat cu sufletul, pe care eu, la rândul meu, l-am dat lor. Am primit înapoi aceeaşi cantitate de emoţie şi de trăire pe care eu am avut-o pe scenă şi asta s-a simţit! Sunt întâmpinat însă cu bucurie şi emoţie pretutindeni. Spre exemplu, în Peru preşedintele şi-a trimis motocicliştii şi maşina prezidenţială să mă primească la aeroport. Poliţiştii au stat în faţa liftului, planton. De câte ori ieşeam, mă însoţeau în oraş. În Columbia, la Bogota, a venit preşedintele Belisario Betancur. Am cântat într-o catedrală şi l-am văzut în sală, scoţând batista. Plângea în hohote. Mi-a înmânat cea mai mare distincţie: Ordinul Comandorului! Sunt multe de spus! Am trăit momente de o unicitate absolută şi de o emoţie care nu se pot reda în cuvinte!
Jurnalul Naţional: Ce concerte pregătiţi pe termen scurt?
Gheorghe Zamfir : Am un concert la Roma. Am fost invitat de primarul Romei să concertez în luna martie. Tot în martie, la câteva zile după acest concert, voi fi la Zürich, unde va avea loc un concert deosebit, cu nai şi pian.
Jurnalul Naţional: Spuneţi-mi cum s-a reflectat în compoziţiile dvs, şi mă refer în mod special la “Doina de jale, perioada în care aţi fost nevoit să staţi peste hotare, în exil, departe de familie, de mamă îndeosebi?
Gheorghe Zamfir : Mama este cea căreia i-am dedicat “Doina de jale”! I-am dedicat-o întâi mamei mele, apoi ţării şi am transformat-o într-o rugăciune universală, pentru că îmi dădusem seama că “Doina de jale” este de fapt o stare. Au încercat s-o cânte foarte mulţi studenţi, naişti care, fiecare a înţeles naiul în felul lui, după starea lui sufletească, dar n-au înţeles faptul că naiul nu este un instrument oarecare, uman. Când te apropii de nai este ca şi cum ai ţine în mână o Psaltire, o rugăciune sfântă şi, ca s-o pronunţi, trebuie să intri în rugăciune, să devii tu rugăciune, pentru că, altfel, rugăciunea nu e spusă. Nu poate fi trăită! Iar lacrima aceea din “Doina de jale” este de fapt lacrima naţiunii, a mamei mele, o ţărancă din Gorj, din comuna Stejari. Era moşneancă, venea din vechii daci, cei care nu trăiau sub lege, erau ţărani liberi. După 70 de ani, oamenii din Stejari mi-au dat în dar o zi cu totul şi cu totul specială. Am fost acolo unde au dat Casei de cultură numele meu, mi-au creat şi un muzeu - Gheorghe Zamfir-, am fost la mormântul bunicilor mei, Ilie şi Ioana, fiindcă niciodată nu fusesem, iar o doamnă, de o erudiţie extraordinară, profesoară, mi-a povestit despre ţăranii care veneau din Decebal. Am rămas aşa, crucit, şi mi-am zis: eu vin din ei, mama vine de acolo, ţăranca din Gorj, Elisabeta! Cu atât mai mult am realizat atunci că merită mama lacrima română pe care i-am dedicat-o, pe care am închinat-o apoi poporului român şi Planetei!
Jurnalul Naţional: Vorbeam despre folclorul românesc şi despre felul în care transpuneţi în nai doina noastră străbună. Aţi făcut din doină un şlagăr universal...
Gheorghe Zamfir : Da, e un fel de imn!
Jurnalul Naţional: Aici nu vorbim de români, pentru că ei înţeleg doina noastră... Dincolo de hotare, unde duceţi doina românească, apreciază publicul seva acesta a poporului român?
Gheorghe Zamfir : Apreciază doina românească pentru că este o stare. O stare a naţiunii, o stare a sufletului nostru, al esenţei din care se trage românul. Nimeni nu are forma aceasta de muzică, nimeni nu are nici felul nici forma în care se poate expima. Din cauza aceasta, şi mă refer la cei foarte mari, interpreţi ai folclorului românesc, foarte puţini au ştiut să interpreteze doina românească şi îi numărăm pe degete. Acolo este esenţa neamului nostru şi, ca să atingi o doină, trebuie să fii pătruns de starea poporului, de starea multimilenară pe care acest neam şi această ţară au trecut-o prin ultimile fibre. Eu am reuşit să o transpun prin tot ce am acumulat într-o viaţă de om în asemenea fel încât cred că ea a devenit un model care poate fi dat exemplu în orice instituţie muzicală. Ceva care s-o depăşească nu mi-a fost dat! Nici o sonată de Mozart, nici de Beethoven, nici de Bach. Acolo este sinteza unei întregi simfonii, a unei întregi rapsodii, a unei sonate vaste, cum ar fi o sonată de Schubert. Iar aceşti compozitori au fost singulari, pe când o doină românească se referă numai la plural. Cuprinde întreaga naţiune, sufletul unui întreg popor!
Jurnalul Naţional: Aţi avut trei întâlniri, în 1988, cu Suveranul Pontif, Ioan Paul al II-lea. Au fost facilitate de cardinalul Ratzinger, azi Papa Benedict al XVI-lea... Sunteţi primul artist român care a cântat în mesa privată a Papei Ioan Paul al II-lea... Trebuia să realizaţi şi un disc la Vatican ce avea la bază compoziţiile dumneavoastră “Ave Maria”...
Gheorghe Zamfir : Întâlnirea mea cu Papa Ioan Paul al II-lea a venit de la o scrisoare pe care eu i-am trimis-o cardinalului Ratzinger, actulalul Papă Benedict al XVI-lea, în care îl avertizam în privinţa muzicii nocive care pătrunsese atunci în biserica catolică. Chiar se prezenta în altar, unde se ţinea slujba sacră. Am primit un răspuns, printr-o scrisoare pe care o păstrez, şi am fost invitat la Vatican. Era în anul 1988, în toamnă. M-am prezentat la Vatican şi atunci am cântat pentru prima dată în mesa privată, de la 7.30 dimineaţa, cu care Papa deschide slujba universală. I-am ascultat rugăciunile şi cuvântul de pace. În fiecare dimineaţă, Papa intră în capela sa privată. De obicei, e aşteptat de grupuri de pelerini care vin din toată lumea. Atunci era un grup de măicuţe care i-au cântat în semn de omagiu, după care eu am îngenunchiat şi am cântat două “Ave Maria”. Am cântat o “Ave Maria” de Schubert şi o “Ave Maria” compusă de mine. Momentul a durat în jur de 15 minute, după care a avut loc o recepţie mică, în care i-am oferit partiturile, legate în piele, a două cântece religioase pe care le compusesem - o “Ave Maria” şi o “Sancta Maria” iar Sanctitatea Sa mi-a conferit medalia Vaticanului. A urmat vizita privată, în când am vorbit în jur de 16 minute. Atunci l-am informat despre acest pericol al muzicii nocive care intrase în bisericile catolice şi în catedrale şi a treia întâlnire a avut loc în momentul în care m-a invitat să înregistrez un disc de muzică sacră, în cadrul casei de discuri a Vaticanului, care se înfiinţase cu un an înainte. Am prezentat opt compoziţii de-ale mele. Am şi scrisorile de la maestrul Sacchetti, care era organistul capelei Vaticane, păstrez întreaga corespondenţă şi imprimările. Maestrul Sacchetti s-a îmbolnăvit însă grav, n-a mai putut să cânte la orgă şi, din această cauză, discul acela nu s-a realizat.
Jurnalul Naţional: Să trecem la alt capitol important şi să vorbim despre muzica de film... Am revăzut de curând “Le grand blond avec une chaussure noire” ( Marele blond cu un pantof negru). Naiul dumneavoastră străluceşte pe coloana sonoră. Aţi lucrat cu compozitorul Vladimir Cosma...
Gheorghe Zamfir : Da. Era în anul 1972. Vladimir Cosma era la începuturile sale. Michel Legrand, care a făcut “Les Parapluies de Cherbourg”, în 1964, cu un succes extraordinar, se lansase ca unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, mai ales în materie de muzică de film. A plecat apoi definitiv în Statele Unite ale Americii şi i-a lăsat catalogul lui Vladimir Cosma. Vladimir Cosma absolvise Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (vioară). El îi avea în Franţa pe tatăl lui, Theodor Cosma, primul dirijor al Orchestrei de Estradă a Electrecordului, o fabuloasă orchestră, cu vreo 60 de muzicieni, şi pe unchiul lui, Edgar Cosma, compozitor şi dirijor. Preluând catalogul lui Michel Legrand, vă daţi seama ce comoară primise Vladimir Cosma! Toate contractele acelea a trebuit să fie împlinite şi a început seria aceea cu fel de fel de filme, cele mai mari filme, cei mai mari actori... El a venit la mine când a intervenit Yves Robert ca producător al “Marelui blond”. Şi aici trebuie să fac o precizare. Eu locuiam atunci la mamy Sally, o evreică de la Deleni, de prin Moldova, care rămăsese singură după ce Saul, soţul ei, murise în 1968. Eu am ajuns la Paris în 1970. Ea nu mai ieşise din apartamentul ei de doi ani. Plângea tot timpul. Am scos-o la concerte, a reînviat... Sally Tobias a fost mama mea la Paris iar când mama mea, Elisabeta, a venit la mamy Sally, s-au înţeles ca două surori.
Acolo a început şi cariera mea. Lovitura de graţie în materie de muzică de film a fost “Marele blond cu un pantof negru”. Eu m-am aşezat la pian, i-am înregistrat vreo oră şi jumătate de teme din folclor pe care el nu le cunoştea. De acolo a venit şi ideea cu ţambalul...
Jurnalul Naţional: Cine era la ţambal?
Gheorghe Zamfir : Pantelimon Stângă era! Filmul începe cu ţambal, în ritm de sârbă...
Jurnalul Naţional: “De când ne-a aflat mulţimea” e o altă piesă splendidă pur românească de pe coloana sonoră!
Gheorghe Zamfir :Sigur! Temă din folclor! Au urmat alte filme între care “La Course du lièvre à travers les champs” – Cursa iepurelui traversând câmpul, “Le caviar rouge” – Caviar roşu - avându-l ca producător pe marele actor Robert Hossein, după care - “Karate Kid”, cele trei serii, unde am fost chemat la Paramount, în Beverly Hils şi, bineînţeles alte filme; să nu uităm de colaborările de la Bucureşti, în 1979, pentru cele două serii “Blestemul pământului, blestemul iubirii”, după romanul Ion, de Rebreanu, în care am compus integral muzica şi am şi dirijat. A venit şi maestrul Paul Constantinescu, cu Filarmonica George Enescu din Bucureşti, la Studiourile Buftea, şi am luat premiul I pentru cea mai bună muzică a anului. Să nu uităm de “Once Upon a Time in America”, film de mare succes, care a făcut turul lumii...
Jurnalul Naţional: Ce pregătiţi pentru a marca acest an special, în care sărbătoriţi 55 de ani de carieră artistică?
Gheorghe Zamfir :Am o colaborare foarte strânsă cu domnul Viorel Nedelcu. Mi-e şi prieten, din fericire ! (Zâmbeşte) Am încredere că vom realiza lucruri extraordinar de frumoase! Vor avea loc mai multe concerte, cu totul deosebite, în care să fie pusă în evidenţă personalitatea mea, în care să pot dezvolta toate cele 12 stiluri de muzică pe care le-am abordat, de la clasic până la modern. La acestea se va adăuga şi un album de fotografii, într-o ediţie de superlux... Sunt multe proiecte, unele surpriză. Acum am pe masa de lucru opera “Dracula”, mai am o sinfonie uriaşă, după scrierile biblice, am concertul pentru vioară nai şi orchestră, pe care vreau să-l dedic celui mai mare violonist român care a existat de la George Enescu încoace: e vorba despre Eugen Sârbu care trăieşte la Londra, are 33 de premii întâi internaţionale, a abolvit cea mai mare universitate de muzică din SUA, la vioară şi la dirijat.
Jurnalul Naţional: Prin această serie de concerte şi manifestări despre care vorbiţi, românii îl vor redescoperi pe maestrul Gheorghe Zamfir, un artist complex: muzician, şi nu naist aşa cum vi se spune, pictor, scriitor?
Gheorghe Zamfir : Acum un timp, pe la începutul anului trecut, cineva scria în presa din România despre muzicienii americani care erau de fapt nişte “rock'n'roll-erişti”, prezentaţi muzicieni, iar eu eram trecut pe o a doua pagină, aşa cum aţi spus: naistul Gheorghe Zamfir. Acestea sunt apleative pe care istoria le va regla! Vorbind despre muzica mea, e foarte greu să cuprinzi o paletă atât de însemnată. Cu muzica folclorică m-am născut, cu ea am crescut, cu ea m-am educat. A fost atotcuprinzătoare, cum am vorbit şi mai înainte. Când reprezinţi tot folclorul românesc, în totalitatea lui, şi nu numai un segment al unei zone, este cu totul altceva. Am o serie de discuri pe care le-am înregistrat la mai multe case de producţie din ţară şi de peste hotare, cu suite din toate zonele ţării, cu toate felurile de culori şi de ritmuri pe care aceste regiuni le posedă.
Vorbeam şi despre “Mesa păcii”, pe care am compus-o în anul 1974, pentru nai, orgă, recitator, cor mixt şi instrumente populare. Nu mai vorbesc de “Simfonia Divină”, de toată masa componistică corală pe care o am, de părţile de sonate, sonatine, ciclul dedicat naturii, opera la care scriu acum, concertul pentru violoncel nai şi orchestră, concertul pentru pian nai şi orchestră... Referitor la viaţa mea de pictor, de scriitor, de poet, fiecare domeniu are vastitatea lui. Nu pot să mă refer la poezia mea fără să ating subiectele pe care eu le-am tratat... N-am făcut o pictură portretistică sau o pictură care să fi trecut prin Institutul Grigorescu. Pictura mea reprezintă un sunet în culoare, este mai mult o pictură muzicală dacă aş putea să spun aşa. Este o pictură de culoare intensă, care exprimă sonate, simfonii, rapsodii, şi aşa mai departe. Culorile mele sunt evocative în sensul în care ele îndrăznesc să reprezinte o parte a sunetului transpus în culoare.
Poezia mea este între clasic şi modern, am foarte mulţi psalmi, şi vreau să editez anul acesta un volum de psalmi. I-am arătat unor oameni competenţi în domeniul teologic fiindcă, la un moment dat, mă apucase gândul să-mi dau doctoratul în teologie, şi au fost plăcut impresionaţi să vadă că şi în domeniul psalmilor am ceva de spus.
Jurnalul Naţional:Aţi scris şi o serie de basme...
Gheorghe Zamfir : Majoritatea basmelor au fost scrise în perioada în care am fost în exil, în Franţa. Aveam o fermă. Aveam căţei, găini, raţe, oi, câteva capre, vreo cinci măgăruşi, trei ponei şi eram ocupat de pădure, de râu, de îngrijirea naturii, de cosit fânul, de tuns iarba cu tractorul, de tăiat lemne-n pădure, de gătit, de îngrijit animalele.... Era un univers în care nu vreau să intru acum decât cu amintirea pentru că, altfel, ar fi mult de povestit. Şi, pentru că tot vorbeam de proiectele de anul acesta, preconizăm ca între 17 şi 21 aprilie să organizăm prima ediţie a Festivalului Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir” care, cred eu, este un lucru de bun augur, pentru că nu prea există în ce priveşte naiul, cu atât mai mult cu cât el este un instrument naţional. Împreună cu câteva personalităţi încercăm să dăm viaţă acestui festival internaţional de nai, în Covasna, la Sf. Gheorghe, şi astfel să încercăm să cuprindem şi acest domeniu atât de vast al naiului în diferite ipostaze: fie cu formaţie folclorică, fie cu orgă, în Biserica Neagră de la Braşov sau într-o catedrală din oraşul Sf. Gheorghe, cu cvartet de coarde şi aşa mai departe... Aş vrea să ştiu că anul acesta mi se dedică şi că publicul român este interesat să ştie ce se mai întâmplă în acest vast domeniu al naiului care face parte din tradiţia noastră multimilenară, care s-a întrupat în substanţa gliei române. Aş vrea să fiu fericit la sfârşitul acestui an când vom trage concluziile despre ceea ce s-a întâmplat în anul care mi-a fost dedicat!
Citește pe Antena3.ro
