Poezii inedite

La câteva zile înainte de cumplita întâmplare din staţia de la Colţea, Labiş a scris ultimele sale poezii care nu au văzut până acum lumina tiparului.Majoritatea din cele 14 scrieri inedite sunt datate 2 decembrie 1956,alte câteva sunt compuse cu puţine zile înainte, la 30 noiembrie. Ele au fost găsite de prietena sa, Stela Covaci, în arhivele Fondului Memorial-Documentar Nicolae Labiş de la Suceava.

Poezii din prima noapte de coşmar,
30 noiembrie 1956 (Noaptea Sfântului Andrei)

Omule nu te supăra căci trece şi asta

Sonetul coşmarului

Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?

(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)

Al doilea sonet al coşmarului

Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...
N. Labiş
lll
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
N. Labiş

Poezii din a doua noapte de coşmar,
2 decembrie 1956 (Ziua lui de naştere)

Credo

1. Cred în om.
2. Cred în mizeriile şi candorile lui
formidabile.
3. Cred în aversiunea faţă de dezumanizare.
4. Cred în leproşii care sunt oameni.
5. Cred în ura acerbă împotriva celor care urăsc cinstea şi demnitatea, deci urăsc oamenii.
6. Cred în oamenii care fac paradoxul.
7. Precum şi în oamenii care nu fac paradoxuri.
8. Cred în paltonul meu.
9. Cred în paltonul meu, de aceea sunt om.
10. Cred în paltonul meu, deci şi în pâinea mea, şi în vina mea.
11. Cred în toate acestea, dar mai presus de toate, întru viziunea largă a omenirii laşe.
12. Cred în tot ceea ce e rău dat mie.
S-a întâmplat ceva urât şi necurat.
13. Cred în Satan.
lll
Când nopţile noastre vor fi cetite de către urmaşi
Respiraţia le va frapa pieptul ca pe o şampanie
Vor şti că ne respiră acum,
uriaş,
Într-o omenească îmbrăţişare, dar stranie.

Urmaşilor: trupurile noastre tremurau atunci
De zilnice ori politice munci
Şi puşi la arest a găsit totuşi cuvânt
Poemului acest.
Lighianul, soba, paharul de vin
Iată toate ce ne mai ţin
În viaţă, înainte de gol,
Înainte de focul suav
Zâmbitor, de pistol.
Căci aşa o să ne ducem noi,
cei de aici,
Undeva.
lll
... Altcineva nu sunt.
Cel care a izbutit să se chinuie
Adoră să mă chinuie grav şi încet,
Şi deci a izbutit să mă chinuie.
Sufletul meu te cheamă, abut de cotnar sau
Vis, către cei care n-au Vis, către cei care n-au sau nu
Şi nu-mi pasă că nu respect
Rimele sonetului puse pe masă

Iată-mă, sunt aici, dureros ca o torţă.
Văd, simt, până şi cu fiecare deget de la picior
Îmi agit peste lume gigantica-mi forţă
Şi totuşi ţip? Ajutor!

Omul de pe marginea patului

Omul de pe marginea patului
Mi-a însoţit nefericirea nopţii de coşmar.
Nefericirea nopţii de coşmar ca să oprească oroarea
Mi-a însoţit-o omul de pe marginea patului
Stă un om gras care acum a slăbit.
Eu om sunt, tăcere şi plâns.
Omul de pe marginea patului...
Când astfel omul a Spânzurat pe un iadeş
Eu mă-ntristez în numele tuturor străbunilor
Mă gândesc la dragoste, la carnea şi la căderea mea
Când astfel omul e Spânzurat pe un iadeş.
Oameni, uitaţi-vă la această chemare scrisă,
Chemare nu scrisă, ci dictată,
ci dictată.
Rog vino, rog vino şi în pat, în pat...
Oameni, uitaţi-vă la această primă scrisoare.
Omul de pe marginea patului...
Când astfel omul e Spânzurat pe un iadeş.

Remuşcare

éra fierbinte şi calmă,
Deci, éra şi fierbinte, şi calmă,
Însă ca nişte ţepi de arici
Ne împinge astfel răul şi aici.
Erau şi nişte văluri care palmau aerul.
Oh, inima noastră se ridică - o vezi.
Dar toate acele nu le vei uita,
Dar toate acele nu le vei uita...
Tu singur n-ai să le uiţi,
N-ai să uiţi scurtata mea durere deplină,
N-ai să uiţi cărarea din ea pe care o lacrimă
Prin renaştere s-o reţină.
N-ai să uiţi, n-ai să uiţi.
Nu mă chema!
Chiar dacă nu mă chemi, mă vei chema
Când clopotul ivirii răsună.
Prin moarte Zeu sau,
Cine ştie, prin moartea mea -
naştere...

Coşmar

Nu pot să mă îmbăt
N-a curs încă afară omăt
Şi încă nu mi-au murit toate,
Şi încă mai sună în noi singurătatea
Totuşi te văd şi acum,
Fată,
Fără sex şi parfum
Care ilogic m-aţâţi
Precum cotoii pe mâţi.
Bine, fie,
Am să mă joc cu genunchii tăi
Ca pisicile lui Creangă hornul cu motocei
Peste ea am să salt nu în zadar
Ca peste o sticlă de cotnar vechi
De cotnar care îmi surpă urechile
Ca să-mi ştii, perechi
Nu rimează cheile.

Noapte

Lumea este întunecoasă
Ţipă bufniţa pe casă
Pe când degetele noastre
Deşi-s roze îs albastre.
Am un suflet ros de bube
Merg şi-l clatină hulube,
Numai tu putea-vei, poate,
Veşnicia lui străbate.
Iartă-mi versul încâlcit
Căci şi tu te-ai fost suit
Zigzagat şi fără price
Precum sunt şi eu aice.

Mi-i somn

Mi-i somn, dar n-am curajul să adorm
Când mă aşteaptă visul meu inform
Şi iată-mă aici cum stau, cum ţip,
Duioasă umbră neagră pe nisip.
Iarăşi despre coşmar

Deşi mi-i somn, eu totuşi voi dormi
Fiindcă presimt că mă aşteaptă zorii de zi,
M-aşteaptă cearcănele lor
A zorilor,
A luminii,
Care mă vor obseda
În răcoarea iubirilor
Şi-n răcoarea grădinii
Iată, voi dormi, domnii mei,
Nu mai stau.
Nopţii şi tusei mă predau.

Dor

Este pe la noi bun cuvânt,
Mai frumos şi cel mai Sfânt,
Ce mă macină în fine
Şi pe mine,
L-am visat de-atâtea ori
Că-i făcut din jar şi flori
Totuşi el nu a venit
Până-acum în asfinţit.
Dorule, doruţule,
Ce mai faci, drăguţule?

Adică,

Ca pe o nimică,
Amicul meu a vrut
să zică
Că el este gata şi uite, acum,
Către cer se ridică
Îngrozit de absint
De infinit
Şi de temnicer,
Nu cu capul,
ci cu picioarele sale
Spre cer.
Capul săracul
Mai rămâne în laţ.
Spre pământ şi spre dracul.
Punct.