Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când am ocazia îi întreb pe bancheri: Ce contează mai mult într-o economie, cantitatea de bani de pe piaţă sau cea de bunuri şi servicii? Iar ei, de obicei, îmi răspund: Ambele. Şi îmi spun că unele ţări se află în capcana lichidităţii din cauza prăbuşirii cererii agregate, care exercită presiuni pentru scăderea preţurilor (deflaţie). Când preţurile scad, ratele dobânzii reale cresc, împovărându-i pe cei cu datorii. Iar pentru a evita creşterea, băncile centrale au redus ratele nominale ale dobânzii la zero. După această reducere nu mai pot decât să tipărească bani pentru a crea anticipaţii inflaţioniste, care să contribuie la micşorarea ratelor reale.
Dar pentru că tot discută bancherii de datornici, merită ridicată următoarea problemă: Dacă unor oameni li se pun nişte bani în braţe sub formă de credit, ce pot face cu ei dacă economia nu produce bunuri? Şi aici mai apare o întrebare: Poate creşte bunăstarea când există bani, dar lipsesc mărfurile? Păi, nu poate. Dacă mergem pe ideea bancherilor de a socializa datoriile cu ajutorul impozitului implicit numit inflaţie, rămân fără bunuri şi aceia ce le mai aveau şi care deveniseră proprietarii lor pentru că fuseseră productivi.
E drept că în vremea în care banii erau de aur (de asta se numesc în germană geld) sau de argint (la bani în franceză se spune argent) constituiau o avuţie în sine. Dar de când au început să circule doar chitanţele ce atestă proprietatea asupra banilor de aur (bancnotele) aceştia au ajuns să fie doar un mijloc de schimb. Şi atunci tipărirea mai multor bancnote de hârtie (sau de plastic) nu ne face mai bogaţi, fiindcă bunăstarea nu depinde de cantitatea de bani ce mijloceşte schimbul, ci de cea de bunuri care poate fi achiziţionată cu ei. Deci, tipărirea nu e totuna cu producţia de bunuri ce poate fi cumpărată cu banii. Existenţa mai multor bani nu-i face pe utilizatori să trăiască mai bine.
OK, dar, în definitiv, la ce foloseşte politica monetară? A apărut ca să substituie hibele pe termen scurt ale politicii economice. Dacă însă aceasta din urmă nu profită de timpul cumpărat, corecţiile se realizează pe seama selecţiei adverse şi a hazardului moral. Adică, se socializează neperformanţa. Iar principalul instrument cu care se realizează asta e majorarea ofertei de bani: inflaţia. De aici se vede cum sunt protejaţi într-un sistem social cei neproductivi, ceea ce într-un sistem liberal nu e posibil.
E clar: Dacă politica economică lipseşte cu desăvârşire, politica monetară nu are ce să înlocuiască. Şi exact printr-o astfel de perioadă trecem, în care politica monetară deşi pune bani pe piaţă - cu riscul de a-i descuraja pe cei harnici şi cumpătaţi ce au obiceiul să economisească - criza trenează. Asta arată că degeaba există bani dacă politica economică nu generează locuri de muncă, productivitate şi mărfuri vandabile. A recunoscut-o chiar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, când a sugerat că deşi e exces de lichiditate pe piaţă nu înseamnă că suntem şi prosperi. Deci ce contează mai mult într-o economie, cantitatea de bani sau cea de bunuri şi servicii?
