Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Banca Centrală Europeană (BCE) a dus dobânda-cheie la minim istoric şi a hotărât să experimenteze dobânzi negative la depozitele constituite de băncile comerciale la banca centrală. Dar în ciuda unor măsuri fără precedent, euro s-a apreciat. Sau, mai corect spus, deşi intrase pe trend de depreciere, coborând până la 1,351 dolari, declaraţiile preşedintelui BCE, Mario Draghi, potrivit cărora inflaţia ar trebui să urce spre 2% şi creşterea economică să fie stimulată de credit, l-au întors peste 1,36.
Şi ceea ce mă surprinde mai mult e că deciziile băncii centrale vizează implicarea băncilor comerciale în economia reală, ceea ce depăşeşte mandatul BCE. Prerogativele sale sunt legate de asigurarea stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare. Însă, chiar dacă BCE şi-a asumat ceva ce n-o privea, a fost crezută de piaţă şi, ca dovadă, euro s-a întărit, aşa cum trebuie să facă o monedă când economia se însănătoşeşte. Deşi chiar preşedintele BCE spunea, de curând, că e deranjat de supraaprecierea euro...
Să lăsăm însă deoparte cursul de schimb şi declaraţiile lui Draghi, important e că băncile vor trebui să se gândească serios la creditarea economiei reale. Pentru că dacă n-o vor face şi vor prefera să finanţeze în continuare statul sau să-şi plaseze excesul de lichiditatea la BCE, în ciuda dobânzii penalizatoare, banca centrală va recurge la alte măsuri. Deja s-a discutat de relaxare cantitativă (quantitative easing – QE), care atunci când a fost aplicată peste Atlantic, a permis Statelor Unite să câştige timp, până când mediul fiscal a devenit mai relaxat. Fiindcă dacă nu se schimbă nimic din punct de vedere fiscal, QE n-aduce decât şomaj, şi după cum se observă în Uniunea Europeană nu se discută de taxe mai mici.
În aceste condiţii, şi având în vedere că deciziile BCE vizează realuarea creditării, deci nu merg pe linia QE, o măsură mai bună - dacă nu se reia activitatea de împrumut - ar fi majorarea semnificativă a rezervelor minime obligatorii, care să fie apoi subremunerate pentru a se indica un preţ pentru credit. O astfel de abordare ar permite să se vadă în ce măsură companiile sunt interesate să atragă capital de lucru la respectivul nivel de preţ. Şi cu această ocazie, oamenii politici nu vor mai putea spune că băncile nu fac tot ce le stă în putinţă pentru a finanţa economia reală. Cu precizarea că atunci când se ia decizia de a se relansa creditarea preţul e foarte important, fiindcă altfel rişti să provoci o nouă bulă speculativă.
Ca să rezum, marea problemă a momentului nu e dată de lipsa lichidităţilor, ceea ce ar face necesară o relaxare monetară. Bani lichizi există, dar ei nu intră în economie din cauza mediului economic suprafiscalizat. Cu alte cuvinte, agenţii economici când iau bani cu împrumut de la bancă văd că nu pot ieşi în câştig, dar asta li se întâmplă din cauza taxelor şi nu a preţului banilor. Motiv pentru care politicul, ce nu ştie ce să facă cu banii, ar trebui să-i înapoieze contribuabililor. Iar după ce se va relaxa fiscalitatea şi se va majora consumul, băncilor vor observa că au debuşeu pentru credit.
