Cenuşiu de România

n) Bărbatul e uscăţiv şi cânepiu la faţă, are o paloare rău prevestitoare. Calcă nesigur şi fiecare pas pare o uriaşă sforţare. Priveşte înainte, cu ochii săi scăpătaţi, din care curge tristeţe. Dar şi ceva frică. Femeia de lângă el îl sprijină de braţ şi-l ţine de vorbă, îi alină suferinţa şi-i îndulceşte fragilitatea ajunsă la marginea suflării. Îi zăresc mereu trecând, cam la aceleaşi ore, pe lângă blocul meu. Aproape că sunt o singură făptură, într-atât şi-au sincronizat mişcările. Bătrânul acesta, precis ca un ceasornic în plimbările sale terminale, nu s-a adus de spate. Dimpotrivă, umblă drept, cu un soi de solemnitate milităroasă, şi când te scrutează îi simţi încă forţa neirosită. Nu vorbeşte niciodată, doar tace şi ascultă vocea ce-l însoţeşte, fără a i se clinti vreun muşchi pe figura de sfinx în descompunere. Îl ştiu de un an şi mai bine, şi starea precară nu i s-a schimbat câtuşi de puţin. E la fel de neputincios în boala ce i-a şubrezit trupul. La ce s-o gândi un om încolţit de moarte? Ce-l îndeamnă să se ridice zilnic din pat şi să dea ocol casei, închipuindu-şi că e viu? Ce, că speranţa vindecării s-a risipit demult? Cât despre întinerire, ea nu a fost inventată pentru muritori... Cazna de a trăi şi spaima de a muri, ce altă explicaţie să existe oare? Şi cum să nu te revolţi, cum să nu-l tragi niţel pe Atotputernic de poalele cămăşii cereşti şi să-i ceri socoteală, cum? Păi, de ce, Doamne, nu-l fereşti oleacă pe fiul tău, de ce nu-l laşi să apună întreg şi senin? De ce, Dumnezeul meu, de ce atâta chin şi umilinţă?

n) În opinia străinilor, românii sunt la prima vedere nişte inşi posomorâţi şi cenuşii. De mă veţi întreba pe mine, voi răspunde aidoma, la ce bun să vă mint! Întunecarea asta de pe chipul conaţionalilor, că nu-i altceva!, îşi are cauza în neiubirea din care venim pe lume. În România satului de ieri şi de azi, femeile şi bărbaţii se luau nu din dragoste, ci din vrerea părinţilor. Din calcule meschine şi din prejudecăţile locului şi ale epocii, căci pe atunci era ruşinos să te amorezezi. Numai necăpătuiţii se amorezau, filfizonii de la oraş, nu fitecine! Ăi de odinioară îşi dădeau fetele după câte un flăcău cu stare, să scape de-o gură la masă şi să mai micşoreze din sărăcie. Le legau bocceluţa de gât, le urcau în car şi le "descărcau" în bătătura mirelui, unde, prăpăditele!, învăţau de fragede ce înseamnă "iubirea de soacră". La plecare, după ce se cinsteau la butoiul cu vin, socrul îi amintea ginerelui că bătaia e ruptă din rai. Iar proaspătul soţ nu uita, cum nu uită nici azi, din nefericire. Între muncile câmpului şi dereticarea ogeacului, muierea mai şi năştea. Copii din lacrimi şi dor, progenituri ale nefericirii! Ţăranii noştri nu făceau amor, ci copii! Ei nu se iubeau asemenea oamenilor, ci se înmulţeau în felul animalelor. Nu-şi şopteau cuvinte de mângâiere şi nu se încurcau în îmbrăţişări şi sărutări aprinse. Nici pomeneală, ţăranii din care ne-am întrupat toţi se împreunau în pripă, să nu piardă ceasul aratului sau semănatului, ori al rânirii grajdului.

Şi-aşa, la repezeală, au apărut puii de român, că de-aia se şi căsătoriseră părinţii lor. Iar puii, născuţi din neiubire, creşteau în neiubire şi, la rândul lor, îşi împlineau rostul în neiubire. Devenită soţie împotriva dorinţei ei şi mamă prin viol conjugal, femeia de la noi n-a mai avut resurse de tandreţe. Bătută şi insultată de oricine se nimerea, redusă la statutul de unealtă reproducătoare, ea şi-a înfrânat pornirile duioase până ce acestea au secat. Uşor, uşor s-a mohorât, şi inima i s-a împietrit, a căpătat apucături masculine. S-a adaptat pentru a rezista, instinctul de conservare a ajutat-o să supravieţuiască în ostilitatea mediului sălbăticit. Lipsa afecţiunii, a gingăşiei femeii explică strâmba alcătuire a neamului de la vărsarea Dunării. Posomoreala din ochii românilor este de fapt tristeţea mamelor noastre, silite să se mărite nu din dragoste, ci din porunca părinţilor. Popoarele armonioase s-au ivit din iubire, din respectul pentru femeie, nu din batjocorirea acesteia şi din misoginismul asumat cu mitocănie.

În loc să ne împuie capul cu închipuite reforme, guvernanţii de aici ar trebui să reconsidere instituţia fundamentală a femeii şi multe s-ar rezolva. Şi poate că, astfel, nu vom mai fi posomorâţi şi trişti, abrutizaţi şi bădărani, aspri şi agresivi. Împrumutând mai mult din însuşirile femeii, societatea românească s-ar lumina întrucâtva, ar fi docilă şi tolerantă. Nu credeţi?