Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Politrucii jubilau,după ce ani de zile picuraseră otravă în urechile Ceauşeştilor în vederea mazilirii lui Adrian Păunescu, sentinţa tiranilor venise, Poetul fusese dat afară de la revista Flacăra devenită publicaţia cea mai citită, Cenaclul Flacăra fusese interzis. Cu puţinele lor idei de rumeguş, activiştii şi securiştii nu înţeleseseră nimic din Cenaclul care strângea mii de oameni în fiecare seară sub simbolurile Lumină-Luptă-Libertate, nu suportau că în miez de noapte tinerii plecau de la Cenaclu cântând „Clopotul lui Ştefan la Putna”, că fredonau alături de Păunescu pe stadioane „Rugă pentru părinţi” şi că poezia de calitate devenise bun al mulţimilor. Rămas fără mize înalte, sufletul lui Păunescu pâlpâia precum o candelă ce-şi sorbise untdelemnul. Într-o seară ia hotărârea să se sinucidă, aşteaptă să se stingă lumina în camerele familiei şi îşi scoate maşina din curte pentru a ieşi cu ea din oraş ridicând mâinile de pe volan pentru izbirea într-un pom. Înainte de a se urca în maşina morţii, Poetul simte ceva care se lipeşte de piciorul lui. Un căţel cu blană jigărită, slab, parcă-i scâr-ţâia şi gâtul din lovitura unui camion, se uita cu ochi rugători să primească o mângâiere. În inima lui Păunescu se răstoarnă gândurile negre, „eu vreau să-mi curm zilele şi un suflet mai necăjit îmi cere mie o mângâiere!”. Poetul renunţă la sinucidere şi bagă căţelul în curte, devine câinele familiei. După doi ani, când lui Adrian Păunescu încep să-i meargă bine lucrurile, căţelul dispare inexplicabil spre niciunde de unde apăruse. Cine era de fapt căţelul izbăvitor şi cine l-a trimis în acele momente?
Citește pe Antena3.ro
