Evaziunea nu e fraudă

Cei care nu-şi plătesc impozitele sunt acuzaţi de fraudă fiscală şi pot înfunda puşcăria. Deşi nu ei sunt adevăraţii vinovaţi, ci aceia care le administrează banii şi-i „investesc” în cele mai scumpe autostrăzi din Europa. Pentru a limpezi chestiunea trebuie precizat că banii colectaţi sub formă de taxe nu sunt ai statului, ci ai contribuabillilor. Guvernul doar îi gestionează. Iar când acţionarii fondului refuză să le mai dea bani pe mână celor ce-i jefuiesc, e moral să fie ei acuzaţi de fraudă? Şi în definitiv pe cine pradă? Îşi pot fura propriii bani?

Am ajuns cu discuţia la afirmaţia politicienilor potrivit cărora legea ar conţine şi norma morală. Adică, atunci când nu-ţi achiţi taxele, încalci legea, deci şi morala, şi meriţi să fii condamnat. Asta însă cu condiţia ca morala să corespundă principiilor etice. Iar, la noi, etica arată că nu-i bine să-i dai bani pe mână celui ce-ţi administrează taxele. A finanţa activitatea infracţională echivalează cu încălcarea normei morale autentice.

Guvernul e o entitate administrativă ce gestionează fondurile contribuabililor. Dacă strânge bani dintr-o anumită zonă, normal ar fi să ofere, în schimb, bunuri. Pentru că dacă nu oferă, înseamnă că politicul se amestecă în economie. Iar ingerinţa politicului reprezintă o încălcare a separaţiei puterilor în stat. Deoarece Guvernul este un organism economic, nu politic, politic e doar sprijinul care i se acordă. Sprijin ce nu trebuie să împieteze funcţionarea celui ce administrează economia.
Şi aici ar mai fi o problemă de dezbătut. Cei ce formează Guvernul sunt numiţi, nu angajaţi prin concurs. Firesc ar fi ca la Învăţământ să fie cel mai bun profesor, la Industrie cel mai bun inginer, la Justiţie cel mai bun jurist şi tot aşa. Dar având în vedere cum se ocupă posturile, se observă că scopul miniştrilor nu e să administreze bine, ci să-i mulţumească pe cei care i-au numit prin deturnarea fondurilor ce li s-au dat pe mână. Şi deşi ei sunt hoţii, sunt acuzaţi de fraudă ce-i ce refuză să se lase furaţi.

În fine, dacă statul arată permanent că-i nepriceput în administrarea banilor contribuabilor soluţia naturală ar fi să se renunţe să se mai numească miniştri oameni politici, şi să vină nişte manageri din afară, angajaţi cu contract. Un britanic la Finanţe, un american la Economie, un chilian la Pensii. “Privatizarea” Guvernului s-ar putea dovedi chiar mai utilă decât a utilităţilor.

O ultimă idee. Bugetul statului şi Bursa se ocupă cam de aceleaşi lucruri. Când oamenii sunt în imposibilitatea de a face ceva de unii singuri, pun mână de la mână şi finanţează proiecte mari, precum construcţia de autostrăzi. Dar ce mare diferenţă e între banii contribuabililor şi cei pentru care managerii trebuie să răspundă în faţa acţionarilor! Pe când administratorii le înapoiază acţionarilor banii pe care nu-i pot investi, statul îi cheltuieşte pe toţi şi, eventual, mai pune o taxă ca să mai facă rost de alţii. Cei care refuză să plătească impozitul, pentru că proiectul şi administratorul nu le inspiră încredere, sunt acuzaţi de fraudă fiscală.