Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În cartea lor din 1959, Principiul lui Peter, Laurence J. Peter și Raymond Hull argumentează că orice persoană care avansează în structura unei organizații bazate pe principii ierarhice o poate face până la ceea ce ei au numit „nivelul maxim de incompetență”. Teoria s-a vrut, inițial, a fi o reinterpretare umoristică a faimosului „principiu al plăcerii” din psihanaliză, dezvoltat de Sigmund Freud, însă a ajuns să fie luată extrem de serios în știința managementului.
Cu ce obraz le spunem copiilor că e bine să economisească?
Repet un truism când spun că educația financiară este fundamentală nu doar ca formă elementară de cultură generală economică, ci și pur și simplu pentru a te putea descurca în viață în ziua de astăzi. Faptul că tot mai multe entități publice și private pun accentul pe importanța acesteia de la o vârstă cât mai fragedă și chiar fac lucruri concrete în acest sens, de exemplu prin organizarea de cursuri, este un lucru nu doar bun, ci necesar. Dar nu cumva copiii cărora încercăm să le facem educație financiară ne vor acuza, la un moment dat, de ipocrizie, dacă nu cumva chiar de minciună pur și simplu? Nu există educație financiară fără aritmetică clasică. Iar aritmetica financiară te învață că nu poți cheltui la nesfârșit mai mulți bani decât câștigi. Că pentru a cumpăra lucrurile mai scumpe pe care ți le dorești trebuie mai întâi să economisești. Că e bine oricând să economisești, pentru ca vremurile grele și fel de fel de evenimente neplăcute imprevizibile să nu te prindă nepregătit. Că nu e neapărat rău să te împrumuți, dar că e bine să ții îndatorarea sub control și mai ales să nu uiți niciodată că trebuie să și rambursezi banii împrumutați. Că banii au un preț și că acest preț se numește dobândă. Că ai nevoie de planificare și de evidența strictă a bugetului de venituri și cheltuieli personal și al familiei. Însă dacă ne uităm în jur, la cele mai prestigioase instituții publice și private, observăm orice altceva decât înțelepciune și prudență financiară. Guvernele și-au făcut de mult regulă din a cheltui mai mult decât încasează și de a trăi pe deficit și pe datorie. La fel băncile, din a da credite mult peste ce preiau sub formă de depozite și de a aștepta ulterior să fie salvate de aceleași guverne în caz de criză, pentru că sunt, nu-i așa, too big to fail și entități de importanță sistemică. Și nici noi, părinții, nu suntem mai breji. Câți dintre noi nu s-au împrumutat mult peste ce știau că e prudent doar pentru a le cumpăra copiilor ultimul gadget electronic, neavând puterea și știința de a le spune nu și de a-i antrena să reziste presiunii sociale? Iar mai nou s-a încetățenit un fenomen bizar, pe care chiar nu știu cum am putea să îl explicăm și justificăm logic unor copii: dobânzile negative. Acest fenomen, după mine, aruncă cu totul în aer orice tentativă de a face educație financiară. Cum să explici că am ajuns să trăim într-o lume în care, dacă ești chibzuit și economisești, pierzi bani, iar dacă te supraîndatorezi ești răsplătit?
