Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost arhitectul unei terapii de șoc economice care, deși dureroasă, a salvat Polonia de la colaps și a pus bazele unei economii de piață funcționale. Planul Balcerowicz, lansat în 1990, a fost una dintre cele mai curajoase reforme postcomuniste din Europa - și, fără îndoială, una dintre cele mai eficiente. Într-o perioadă în care inflația depășea 600% anual, iar deficitul bugetar amenința stabilitatea fiscală, Balcerowicz a înțeles că nu mai era timp pentru jumătăți de măsură. Politicile fiscale prudente, stabilizarea monetară și restructurarea radicală a sectorului public au devenit pietrele de temelie ale unui plan care, deși contestat, a schimbat destinul unei țări. A deschis piețele și liberalizat prețurile, a astupat găurile bugetare și a tăiat cu bisturiul sectoarele zombi ale economiei.
Criticii au fost mulți. Reformele au dus la șomaj pe termen scurt, la dispariția unor întreprinderi de stat ineficiente și la convulsii sociale. Popularitatea politică a lui Balcerowicz a avut de suferit - iar cariera lui parlamentară a fost, în cele din urmă, sacrificată pe altarul reformelor. Însă tocmai aici se ascunde lecția fundamentală pentru liderii de azi (și) de la București: curajul de a lua decizii impopulare, dar necesare, este rareori recompensat imediat. Dar în istorie, și mai ales în economie, timpul dă dreptate celor care văd dincolo de ciclul electoral.
În următoarele două decenii, PIB-ul Poloniei a crescut constant, iar țara a devenit un magnet pentru investiții străine directe. În 2009, în plină criză financiară globală, Polonia a fost singura economie din UE care a evitat recesiunea. Iar astăzi, Polonia este cea mai mare economie din Europa de Est, cu un PIB ce se apropie de 1.000 de miliarde de euro, aproape trei ori mai mare decât a noastră.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără fundația solidă pusă de Leszek Balcerowicz în anii ’90. A fost el dur? Extrem. A fost popular? Nu, Balcerowicz n-a fost simpatic. N-a cântat pe placul tuturor. Dar a funcționat. Și totul a început de la un principiu simplu, dar rar aplicat în politica est-europeană: nu poți continua cu pomeni, haos bugetar și iluzii economice. Reforma se face. Nu se discută la infinit. Nu se votează în sondaje. Reforma nu se negociază.
Spre deosebire de Polonia, România a abordat reforma ca pe o piesă de teatru aflată mereu în repetiție generală, niciodată în premieră. Fiecare guvern a tot promis „eficientizare” în timp ce a continuat să construiască noi căi de sifonare a bugetului, a inventat noi slujbe fără sens și a angajat mai mulți funcționari. Fiecare ministru a vrut „digitalizare”, dar nu a renunțat la tonele de hârtie care sufocă arhivele. Și, în fața unui deficit bugetar amețitor, răspunsul a fost totdeauna un amestec halucinant de tăieri cosmetice și impozite pe care nici ANAF nu știe cum să le mai aplice.
Întrebarea nu este dacă România are nevoie de o reformă profundă, ci de ce o evităm sistematic. Răspunsul? Pentru că o reformă reală, de anvergură, cere curaj, asumare și un dram de luciditate economică - calități care nu se regăsesc prea des în peisajul nostru politic. Și totuși, lecția poloneză stă scrisă cu majuscule în istoria recentă: nu există dezvoltare economică fără disciplină fiscal-bugetară. Nu poți construi o economie sustenabilă pe pomeni electorale și bugete sifonate. Nu poți crește o economie când statul e obez și leneș. Când ai mii de angajați care plimbă hârtii, când dai salarii și pensii speciale peste salarii și pensii speciale și când acorzi scutiri fiscale pentru cine strigă mai tare.
E drept, pentru politicieni tăierea risipei e păguboasă și nepopulară: pe de o parte le seacă combinațiile financiare și le sărăcește vistieria personală, iar pe de altă parte le înveninează societatea și le alungă alegătorii. Așa că s-au prefăcut tot timpul că reformează, dar de fapt doar au mutat banii dintr-un buzunar găurit în altul și mai găurit. Iar România trăiește pe datorie. Și ascunde nota de plată.
Ce avem de făcut? Trebuie realizată cu curaj restructurarea autorităților, instituțiilor, organismelor și companiilor de stat - nu mai putem plăti miliarde pe găuri negre care nu produc nimic. Apoi, e necesară eliminarea scutirilor de tot felul, pentru că nu poți avea un sistem fiscal sănătos când multă lume are parte de excepții. Digitalizare adevărată înseamnă transparentizare, timp și bani economisiți și colectare eficientă - fără pile, fără licitații trucate, fără „platforme” care pică a doua zi. Și ar trebui să acceptăm cu toții că statul nu e Moș Crăciun și să punem stop pomenilor electorale. Și dacă totuși vrea să fie, să vină doar o dată pe an și numai la cetățenii cu adevărat nevoiași, acolo unde statul are chiar datoria să intervină.
O țară nu poate trăi veșnic din iluzii, din împrumuturi și din promisiuni. România are nevoie, acum, nu de o cosmetizare, ci de o reformă structurală. Și asta nu pentru că o cere Bruxelles-ul, ci pentru că este esențială pentru a evita prăbușirea.
Dar, mai presus de toate, România are nevoie de lideri care să înțeleagă un adevăr simplu, confirmat de istorie și economie: Reforma nu se negociază. Se aplică. Se apără. Și se asumă.
Explicație foto: Leszek Balcerowicz, reformatorul Poloniei
Citește pe Antena3.ro
