Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Observam recent că pot fi văzute perioade, precum ianuarie 2014, în care - paradoxal - creşte şi numărul salariaţilor şi cel al şomerilor. Iar un studiu BNS arată că astfel de aberaţii nu reprezintă cazuri izolate, ci rezultă din faptul că instituţiile statului utilizează metodologii şi definiţii diferite, şi nu comunică între ele. Ceea ce n-ar trebui să ne împiedice însă să ştim cum stăm şi ce mai avem de făcut. Pentru că statistica n-a fost creată ca să evidenţieze aspectele pozitive.
Un aspect cu siguranţă deranjant e acela că efectivul de salariaţi reprezintă mai puţin de jumătate dintr-o populaţie activă de 10 milioane. Ce-i cu restul? Păi, 1,45 milioane lucrează “la negru”, 2,4 milioane sunt românii plecaţi la muncă în străinătate, iar ceilalţi pot fi găsiţi în agricultură, după ce s-au întors de pe platformele industriale ale unor oraşe, precum Braşovul, în satul natal din Moldova. Aici apare însă o problemă. Consumul, dacă în cea mai mare parte e finanţat şi realizat de persoane ce au legătură cu sfera necontabilizată, ce relevanţă au cifrele de PIB vehiculate? Sau, dimpotrivă, dacă tot creşte atât de bine economia României de ce să nu ajutăm statistica şi să continuăm să exportăm forţă de muncă?
Dar chiar dacă România îşi exportă cu succes forţa de muncă, doi din cinci angajatori n-o găsesc. De ce? Pentru că deşi avem forţă de muncă şcolarizată, cu bacalaureat, învăţământul nu e vocaţional. Şi aceasta-i doar o parte a “marelui tablou”. Tehnologia nu se întâlneşte cu forţa de muncă din cauză că nu există direcţii strategice de dezvoltare.
Aşa ajungem cu discuţia “natural” la următorul punct. Chiar dacă rata generală a şomajului plasează România sub media europeană, şomajul în rândul tinerilor ne “aruncă” peste medie. Ce arată asta? Felul haotic în care s-a dezvoltat România în ultimii 25 de ani. Cadrul de dezvoltare a fost dependent de cel politic. Nivel la care i s-a impus mereu electoratului oferta cea mai puţin dezavantajoasă, în locul consolidării unui efort de gândire pe termen lung. Iar rezultatul lipsei de viziune socio-economică, asociată cu gândirea pe termen scurt, e că singura întrebare pe care ne-o punem e: “De ce?”. Şi atât! Răspunsul e dat de necoordonarea politicului cu economicul şi lipsa unei strategii pe termen lung, pe baza căreia s-ar fi putut corela şi piaţa muncii cu sistemul educaţional. Însă politicul, în loc să înţeleagă acest lucru, continuă să dicteze economicului, ca în comunism, şi singurul lucru pe care-l generează sunt crizele. Iar românii îşi găsesc de lucru în străinătate tocmai pentru că în marile ţările capitaliste există strategii de dezvoltare pe termen lung.
Ca să conchid, românii au talent, aşa cum se vede la emisiunile de profil, dar nu ştiu unde trebuie să ajungă, şi nici cum s-o facă. Din acest motiv consumul scade, dar mărfurile şi utilităţile continuă să se scumpească şi se majorează taxele. E limpede că reforma e ceea ce lipseşte şi că fiscalitatea trebuie pusă pe alte baze. Însă finanţiştii, deşi nu dau nici cel mai mic semn că ar avea viziune, se apucă să spună că România e la ultimul acord cu FMI.
