“Doctoranzii sunt în competiţie în primul rând cu ei înşişi!”

Cum cum ne orientează în carieră studiile doctorale? De ce să studiem în afara graniţelor când există alternative aici, în România? Ne explică domnul prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter, director al Şcolii Doctorale a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti.

■ Jurnalul Naţional: Domnule profesor, ce reprezintă şcoala doctorală astăzi, în ţara noastră, şi cum îi îndrumă pe doctoranzi?
■ Prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter: Înainte de orice, ar trebui – poate – lămurit conceptul de “şcoală doctorală”: e o structură internă a fiecărei facultăţi din universităţile europene, instituită prin acordul semnat în 1999 de la Bologna pentru compatibilizarea învăţământului superior continental. Are rang de departament (“departament” fiind noua denumire a vechilor catedre) şi-i adună pe doctoranzi într-o comunitate coerentă, în timp ce predecesorii lor îşi lucrau tezele fără să comunice între ei. “Şcoala” organizează şi cursuri, dar se deosebeşte de celelalte departamente prin faptul că nu are un corp stabil de profesori, deşi conducătorii de doctorate din facultate sunt consideraţi “membri ai Şcolii doctorale”, ei rămânând – însă – membri ai catedrelor lor şi ţinând doar, prin rotaţie, prelegeri pentru cursanţii din anul I. Există doar câte un director al fiecărei Şcoli doctorale şi un secretariat care asigură bunul mers al lucrurilor. De asemenea, un Consiliu din care fac parte profesori conducători de doctorate şi sunt reprezentaţi şi cursanţii. În ce mă priveşte, conduc de câţiva ani această structură academică la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Gestionăm situaţia a circa 200 de doctoranzi aflaţi în diverse etape ale stagiului lor.

■ Legea învăţământului s-a schimbat, conform sistemului Bologna. Studiile de licenţă s-au redus la trei ani, sunt urmate de programe de master, de doi ani, şi de studii doctorale, de trei ani. Cum se îmbină cele trei sisteme de învăţământ?
■ Sistemul Bologna s-a inspirat din formula americană a doctoranturii în prelungirea studiilor şi nu ca o încununare ulterioară a carierei, cum se întâmpla, pentru mult mai puţini cercetători, în tradiţia europeană. Învăţământul superior a trebuit să se adapteze la evoluţiile civilizaţiei contemporane, care presupun ca un procent din ce în ce mai mare de oameni să urce către nivele mai înalte de educaţie decât pe vremuri. Drept care s-a ajuns la “filozofia” piramidală a sistemului Bologna: universităţile formează în trei ani specialişti cu licenţă şi cu pregătire medie în domeniile lor, apţi să intre rapid pe “piaţa muncii”; o parte dintre absolvenţi pot obţine în alţi doi ani o diplomă de master (în sistemul universitar francez se folosea mai de mult sintagma “studii aprofundate”); iar cei care vor să atingă performanţe mai înalte şi să intre în competiţia elitei din câmpul lor profesional intră imediat sau când vor crede de cuviinţă în Şcoala doctorală, consacrând trei ani sau mai mulţi unor proiecte de cercetare de nivel înalt. Bine gândit, sistemul e coerent în teorie. În realitate, s-a constatat în întreaga Uniune Europeană că tentaţia câştigurilor imediate îi opreşte pe mulţi absolvenţi de trei ani universitari să mai continue. sunt sigur că formula va fi supusă la un moment dat unor reglaje.

■ Cum sunt structurate, în general, programele doctorale la Universitatea Bucureşti?
■ În conformitate cu legea, cu Codul studiilor doctorale, avem un Consiliu al Studiilor Universitare de Doctorat pe Universitate, coordonator al Şcolilor doctorale din toate facultăţile. La fel, programele efective se desfăşoară după reglementări: oferim cursuri în anul I, în anul II candidaţii lucrează la referatele de parcurs şi le prezintă în faţa comisiilor de îndrumare legale, iar în anul III, eventual cu prelungiri, îşi scriu tezele şi, la final, le susţin în faţa altor comisii, special constituite.

■ Specialiştii în resurse umane susţin că piaţa forţei de muncă nu îi poate integra pe toţi tinerii doctori în concordanţă cu studiile lor...
■ Poate că specialiştii în “resurse umane” au o listă a slujbelor pentru care sunt necesare diplomele de doctor... De fapt, doar pentru corpul profesoral din universităţi există obligaţia, stipulată în Legea Învăţământului. Nu ştiu să existe alte reglementări sau standarde imperative, în nici un domeniu. Specialiştii care obţin un doctorat pot sau nu să uzeze de el. Titlul în sine nu certifică o specializare, care e atestată de diploma de licenţă, ci un nivel avansat de competenţă, pe care angajatorii pot să-l aprecieze sau îl pot ignora. Un beneficiu există pentru profesorii din şcoli şi din licee care devin doctori: li se face echivalarea cu gradul didactic I, pentru care, altfel, ar trebui să treacă prin etapa examenului de definitivat, apoi prin cea a gradului II, iar pentru I ar avea de scris o teză, mai amplă decât cea de licenţă, dar nu de anvergura şi nu cu exigenţele doctoratului. În rest, tinerii intelectuali care-şi asumă un asemenea proiect de cercetare de câţiva ani n-o fac pentru a obţine beneficii concrete şi imediate, ci pentru că-şi doresc să-şi continue formaţia şi să se autodepăşească. Altfel spus, doctoranzii sunt în competiţie în primul rând cu ei înşişi! Sună puţintel cam idealist, însă chiar aşa e...

■ Ce se înţelege prin gândire de cercetător şi cum putem aprecia că un candidat la doctorat a atins gândirea de cercetător?
■ Nici la acest capitol nu există reguli precise, însă orice specialist serios îi poate recunoaşte dintr-o ochire pe tinerii care s-au maturizat profesional la un nivel ridicat, de adevăraţi cercetători în domeniul lor. Nu e vorba doar despre acumulări de cunoştinţe, despre – adică – performanţe cantitative, ci mai ales, despre structura intelectuală, despre stăpânirea conceptelor şi a teoriilor care organizează specialitatea, despre viziunea personală care se constituie o dată cu asimilarea materiei.

■ Ce formă trebuie să aibă teza de doctorat şi ce aspecte trebuie să trateze?
■ Din nou – depinde. Unele teme se cer tratate mai pe larg, altora le sunt de-ajuns pagini mai puţine. Contează şi domeniul în care e redactată o teză: în anumite specialităţii ştiinţifice esenţiale sunt cercetările de laborator, care consumă mare parte din timpul doctoranturii, lucrarea finală furnizând rezumatul operaţiunii şi concluziile. În domeniul filologiei şi al disciplinelor şi subdisciplinelor asimilate, rareori se propun pentru susţinere teze de mai puţin de 180-200 de pagini. Uneori sunt mult mai voluminoase! Am făcut parte şi din câteva comisii care au examinat teze lungi cât două! O dată chiar am citit o teză legată în două volume...
În ce priveşte conţinutul, iarăşi depinde de subiectul ales şi de cum e construit proiectul. Diferenţele pot fi considerabile. În orice caz, nu se poate imagina o structură unică de teză. Culmea e că, în urmă cu circa un an, a circulat prin universităţi o asemenea trăsnaie, transmisă din Ministerul Educaţiei pentru consultări. Erau indicate acolo exact câte pagini trebuie să aibă teza şi câte fiecare capitol ş.a.m.d. O aberaţie în faţa căreia îţi venea ba să râzi, ba să plângi la gândul că, aşa cum prin Legea Învăţământului din 2011 s-au impus o serie întreagă de măsuri care au produs mari încurcături în sistem, o să ne trezim şi cu o aiureală de standardizare inaplicabilă în majoritatea domeniilor doctorale. Reacţiile din universităţi au fost pe măsură, drept care iniţiativa a fost îngropată, însă fără să ca ea să mai fie... revendicată: nimeni din Minister n-a recunoscut că ar fi redactat proiectul şi că l-ar fi trimis universităţilor!

■ Cum stabilim că o teză a adus o contribuţie originală şi inovatoare?
■ Din experienţa mea, care, pe lângă studiile literare, cuprinde şi alte câteva domenii conexe în care am examinat zeci de teze, cum ar fi artele vizuale şi ale spectacolului sau sociologia culturii, există teze excepţionale şi teze de valoare medie. Rareori avem de-a face cu lucrări modeste, însă aduse şi ele la cota onorabilităţii în urma eforturilor candidaţilor şi ale profesorilor lor, care nu pot accepta pentru susţinere teze sub un anumit nivel. Vorbesc despre ceea ce ştiu, despre ceea ce se întâmplă în universităţile serioase, şi nu doar în Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara, ci şi la Craiova, Braşov, Piteşti, Suceava şi pe unde am mai avut ocazia să constat cum stau lucrurile. Contribuţia “originală” şi “inovatoare” poate fi mai redusă în cazul categoriei mai bine reprezentate a lucrărilor care pun accentul pe sinteza problemei alese pentru studiu. Şi în aceste situaţii contribuţiile doctoranzilor pot fi notabile prin chiar faptul că fac bilanţul cunoaşterii la temă, reconstituie trasee istorice, identifică bibliografia esenţială şi eventual pe cea exhaustivă a chestiunii, cu reale merite retrospective. Nici n-ar fi realist să ne aşteptăm ca toate tezele să fie excepţionale, ultraoriginale! Vârfurile de mari altitudini sunt puţine, căci, prin definiţie, mai numeroase şi mult mai întinse ca suprafaţă sunt pantele care conduc către ele.

■ De ce să studiem în afara graniţelor când există alternative aici, în România?
■ Slavă Domnului, trăim într-o ţară liberă. Şi populaţia, şi doctoranzii ei pot călători fără oprelişti. Sigur, cu condiţia să te poţi finanţa sau să fii finanţat! Pentru studiile în străinătate există sisteme de burse la care doctoranzii pot candida. Cine vrea să facă un stagiu complet pe alte meleaguri recurge la stipendiile oferite de universităţile prospere din ţările cele mai avansate. Fireşte, competiţia pentru a le obţine e foarte dură. Doctoranzii noştri din ultimii ani au avut şansa burselor finanţate prin intermediul programului POSDRU al Uniunii Europene, care a inclus şi include şi finanţarea unui stagiu de cercetare de o lună în străinătate. E bine să călătoreşti, e foarte util să-ţi lărgeşti orizontul, să-ţi îmbogăţeşti experienţa de viaţă şi să dialoghezi profesional cu colegi din lumea largă. E adevărat că un doctorat făcut în întregime în altă ţară şi în altă limbă te cam încurajează să nu te mai întorci acasă, să rămâi definitiv acolo. Parcă aş zice că e preferabilă formula cealaltă: călătoreşti, înveţi, înţelegi mai bine lumea în care trăieşti şi revii îmbogăţit, cu o perspectivă mai cuprinzătoare, pe care o poţi valorifica din plin acasă. sunt – însă – decizii personale: ne trăim vieţile cum credem, cum vrem şi cum putem...