Ultimul lucru care i-ar mai lipsi acum României ar fi să se amestece ca musca-n lapte în Libia, oferind un ajutor pe care, de fapt, nu i l-a cerut nimeni. Preşedintele Băsescu a procedat înţelept anunţând că numai la solicitarea NATO o astfel de opţiune va fi luată în calcul la Bucureşti. Nu la fel de înţeleaptă a fost, însă, prima sa ieşire pe această temă, la summitul extraordinar convocat la Bruxelles pe 11 martie.
Antagonizându-l pe preşedintele Franţei, Traian Băsescu nu s-a mulţumit doar să sublinieze că orice intervenţie militară are nevoie de acceptul Consiliului de Securitate. A declarat răspicat că o astfel de soluţie ar putea fi "o eroare politică majoră". România a pierdut, din nou, o bună ocazie să tacă, aşa cum ne-a reproşat, în 2002, Jacques Chirac. Atunci, guvernul de la Bucureşti fusese primul care îşi anunţase disponibilitatea de a participa la o ofensivă împotriva Irakului, într-o vreme când până şi Tony Blair mima reticenţa. Acum am sărit în extrema cealaltă, pripindu-ne să contestăm chiar oportunitatea unei opţiuni militare, înainte ca problema să fie tranşată la ONU. În ambele cazuri, graba României pare să fi izvorât din dorinţa de a fi pe placul Marelui Licurici de la Washington. Numai că, de data aceasta, se pare că am interpretat greşit semnalele de peste Ocean.
Potrivit unor surse din Downing Street, citate de The Guardian, rezerva Washingtonului a făcut parte dintr-o strategie pentru câştigarea sprijinului lumii arabe în favoarea rezoluţiei ONU, fiindcă "amintirea Irakului e încă proaspătă". Cu alte cuvinte, Sarkozy nu s-a erijat în mare comandant de oaste de capul lui. Nu a încercat să le ia faţa americanilor, ci şi-a asumat un rol, de comun acord cu marii parteneri transatlantici. Fiindcă atât SUA, cât şi NATO trezesc instinctiv ostilitatea lumii arabe, campania împotriva Libiei lui Gaddafi avea nevoie de un portdrapel mai uşor de acceptat în regiune.
Ar fi o dovadă de maximă naivitate să ne imaginăm că Franţa coordonează militar operaţiunea. Sau că a reuşit să le forţeze mâna americanilor, atrăgându-i într-o aventură în care aceştia nu ar fi avut chef să intre.
Din păcate, Traian Băsescu pare să-şi fi dat cam târziu seama de asta. Abia după ce se înfoiase la Sarkozy, închipuindu-şi că l-a prins cu spatele descoperit. Nu preşedintele Franţei era, însă, în flagrant delict de fanfaronada…