Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Creierul omenesc reacţionează automat la prezenţa luminii în mediu. Cercetătorii spun că lumina zilei este de zeci de ori mai puternică decât lumina artificială şi tot de atâtea ori mai benefică, chiar dacă cerul este complet acoperit de nori. Asta înseamnă că suntem codificaţi în însăşi biologia noastră să ne revigorăm prin lumină. Creierul "ştie" că lumina este viaţă şi de aceea o zi însorită este ca un pansament, ca un calmant, ca un revigorant, în acelaşi timp, pentru întregul trup omenesc. Purtăm în noi informaţia care ne ajută să simţim, să percepem şi să ne dorim lumina. Purtăm în noi un decodor puternic pentru lumină şi pentru întuneric, dar nu doar pentru lumina şi întunericul fizic, nu doar pentru ceea ce vedem cu ochiul, cât – mai ales – deţinem în noi un decodor natural pentru lumina şi întunerciul spiritual. Lumina spirituală este tărâmul autetic al fiinţei noastre, este scopul călătoriei omului prin existenţă. În episodul "Schimbării la Faţă", Isus le-a apărut discipolilor în trup de lumină. Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari dezvăluiri pe care Iisus le-a făcut-o oamenilor; "faţa sa strălucea ca soarele", ne spune Biblia.
Iată că vine Paştele şi noi mergem în biserici să luăm "lumină". Dar, ce este lumina aceasta, lumina învierii? Ea ne dezvăluie că viaţa continuă după moartea formei fizice, că Hristos însuşi este Lumină. Hristos şi Lumina sunt unul, iar noi îl căutăm pe acest "unul", căutăm lumina şi, prin ea, căutăm puterea care ne dă viaţă sau puterea care este unul şi acelaşi lucru cu viaţa. Dincolo de cuvinte, dincolo de explicaţiile academice, religioase sau filozofice, omul trăieşte în propria-i experienţă de viaţă o relaţie cu "lumina spirituală sau cu Dumnezeu", fie că vrea sau nu. Lumina pe care ne-a arătat-o Iisus este lumină spirituală, iar lumânările pe care le aprindem în noaptea de Paşte sunt un simbol pentru lumina care aşteaptă s-o recunoaştem în noi înşine. Aceasta-i "marea lumină" a universului, a vieţii, a existenţei. Pentru această lumină divină avem, de asemenea, un decodor ascuns în biologia proprie. Creierul nostru distringe lumina spirituală de întunericul spiritual, cum distringe întuneriul nopţii şi lumina zilei. Tot aşa cum noaptea fizică nu apare pentru că dispare soarele, căci Soarele continuă să existe şi să-şi reverse lumina, nici lumina spirituală nu dispare, cât se poate spune că noi ne aflăm departe de razele ei. Decodorul nostru lăuntric ne informează constant, tulburător şi clar de câte ori ne scufundăm în nopţile sufletului şi ale minţii, cum ne înviorează, ne face fericiţi, îndrăgostiţi şi plini de viaţă atunci când sufletul şi mintea ni se apropie de lumină.
Stările de bucurie, de mulţumire, de fericire, de graţie, de bunătate, de blândeţe, de căldură şi de apreciere ne crează vitalitate, la fel ca lumina soarelui. Hristos zâmbeşte în noi sub forma luminii, care ne dăruieşte viaţă şi scop, sens şi căldură atunci când ne animă gândurile, sentimentele şi faptele ce hrănesc viaţa. Decodorul din creierul nostru ne spune că ne îndepărtăm de lumina divină din noi când ne colindă prin minte gândurile triste, sentimentele de deznădejde, de tulburare, de ură, de discordie şi de lipsă de speranţă. Marele Soare al fiinţelor, marea lumină universală, puterea care ştie cum va fi fructul încă de când el se prezintă în existenţă sub formă de mugure sau de floare, puterea care a aşezat în sămânţă informaţia despre forma trupului, culoarea ochilor, vremea tinereţii şi a bătrâneţii unei fiinţe este numai şi numai Lumină. Iată de ce de Paşte noi nu aprindem doar flacăra unei lumânări, ci aprindem (şi stingem uneori) lumina interioară, prin tot ce simţim, gândim sau făptuim. Adesea ne minunăm în faţa unor evenimente tragice sau nefericite care se întâmplă de Paşte sau de Crăciun şi ne întrebăm "de ce"? De ce Dumnezeu permite răul tocmai când ar trebui să fie numai bine? Răspunsul ar putea fi găsit în fiecare dintre noi; răul este noaptea în care se scufundă omul, prin propriile alegeri sau este îndepărtarea sa de trăirile care-o ţin aproape de lumină... Lumina soarelui atinge obiectele şi fiinţele care-i stau în faţă, cum becul de pe strada Speranţei nu poate lumina şi strada Golgotei, aflată în partea opusă a oraşului. Treaba noastră este să stăm sub bec şi să înţelegem că, în clipa în care nu ne simţim bine, urâm, detestăm, batojocrim, avem resentimente şi nu putem ierta suntem sesizaţi prin decodorul nostru înnăscut că ne-am îndepărtat de strada Speranţei, de strada pe care luminează Hristos!
Citește pe Antena3.ro
