Cenzurile complice

Două siluete abia decupate în ceţoasa lumină sepulcrală care domnea în anii '80 pe toate coridoarele Casei Scînteii, inclusiv aici, în corpul central, unde era sediul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, cum se numea instituţia care ţinea loc de minister al culturii. Doi bărbaţi. Unul înalt şi cu mişcări stăpânite şi puţine, cu lung palton, guler de blană şi căciulă, ţinuta standard a oficialilor în exerciţiul funcţiunii, altul mai scund, subţire, gesticulant, cu geacă scurtă şi gonflată, de motociclist sau bişniţar, şi probabil blugi, în mod clar din altă lume şi din altă poveste.

Mă dusesem acolo să iau şpalturile cu eventualele observaţii ale unui număr din Caiete Critice,  o pu­bli­caţie care oficial era supliment al revistei Viaţa Românească, iar în realitate complet independentă, făcută de un triumvirat (Eugen Simion, Ion Bogdan Lefter şi cu mine) care în acel moment încă funcţiona, ştiindu-se însă din istorie că toate triumviratele sunt efemere şi că mai devreme sau mai târziu unul dintre triumviri va încerca să-i înlăture pe ceilalţi doi, la propriu sau măcar simbolic. O regulă care pare valabilă şi în viaţa literară, nu numai în cea politică.

Începeam, apropiindu-mă de cele două siluete, să desluşesc vocile. Una apăsată, groasă, joasă, parcă dinadins ţinută în surdină, imperativă însă, ori măcar insistentă, în chip cert totuşi o intonaţie de şef, "Te rog eu, taie ceva acolo, scoate ceva, orice, să am ce să le spun, te rog eu!", cealaltă zbârnâită şi nervoasă, la limita ţipătului exaspe­rat, dacă nu chiar isteric, "Nu tai, dom'le, înţelegi?, nu scot nimic, auzi?!, nimic! nimic!". I-am recunoscut. Primul, cel care aparent nu voia să fie auzit decât de interlocutorul său, era Ion Traian Ştefănescu, prim-vice­pre­şedintele Consiliului; celălalt, insul agitat care parcă voia să-i facă pe funcţionarii de prin birouri să deschidă uşile şi să iasă pe coridor în gloată, ca la piaţă, pentru a-i fi martori, era regizorul Mircea Daneliuc.

Între cei doi era o "discuţie", se vede că de lucru, despre filmul "Glissando", oprit în acel moment de comisia de vizionare. Ministrul voia să dea drumul filmului, dar avea nevoie, pentru a fi "acoperit", să poată invoca efectuarea unor "modificări", acestea ar fi dovedit că "îndrumarea" a funcţionat şi a fost eficientă. Regizorul nu voia să intre însă în acest joc. Sau, poate, supralicita, ridica ştacheta refuzului foarte sus, pentru a ceda cât mai puţin, cine să mai ştie?! "Glissando" a ieşit până la urmă pe ecrane, iar cel care şi-a asumat răspunderea pentru difuzare a fost Ion Traian Ştefănescu. Va fi jucat această aprobare vreun rol în ulterioara lui scoatere de la Consiliul Culturii, al cărui şef deplin se presupusese la un moment dat că va deveni?!  

Fapt este însă că scena al cărei în­tâm­plător şi involuntar martor fu­sesem conţinea un "model" care, în forme desigur mult mai puţin spectaculoase şi mai puţin teatrale, a fost probabil reprodus de mii de ori în ultimele decenii de existenţă a regimului comunist din România.

Fiindcă deloc nu se înşală cei care susţin că în perioada regimului comunist ar fi existat complicităţi uneori ample între cenzură şi scriitori, cineaşti, muzicieni, oameni de teatru, plasticieni. Se înşală însă, şi se înşeală adânc, atunci când prefac o intuiţie (ori o constatare) corectă într-o acuzaţie şi văd în scriitorii şi artiştii care au trăit în acea vreme (au fost, totuşi!, peste patruzeci de ani) nişte înfricoşaţi scribi servili care transfigurau literar şi artistic directivele, instrucţiunile, ordinele şi indicaţiile de partid şi acceptau fără să crâcnească toate observaţiile fă­cute de cenzori, aceştia fiind ine­vitabil prezentaţi în rol de monştri sadici.

Fără aceste complicităţi, a căror inventariere exactă este însă în mod cert imposibilă, bilanţul cultural din România postbelică ar fi fost sino­nim cu un dezolant pustiu. Dacă nu e aşa, şi nu e!, în special pentru perioada de după 1964-1965, este şi pentru că au funcţionat aceste complicităţi.

Nu îngăduinţe, nu toleranţe mai mult sau mai puţin aleatorii, expresia unor bună­voinţe capricioase, ci complicităţi aproape devenite sistem.

Cel mai adesea tacit: era cea mai sigură protecţie. Nimeni nu putea fi acuzat de nimic, în afară, eventual, de incompetenţă, de "miopie" politică. Iar, după 1964-1965, pentru asta nu se mai făcea puşcărie. Esenţialul era să te prefaci, să faci pe prostul, iar prefăcătoria devenise cvasi-generală. Până şi un înalt demnitar de partid ca Dumitru Popescu, fost secretar al Comitetului Central şi membru al CPEx până la răsturnarea din decembrie 1989, ajunsese să facă într-unul din romanele lui din anii '80 un cinic elogiu al artiştilor oportunisti, sub motiv că, sub scutul acestora, adevăraţii creatori îşi puteau vedea nestingheriţi de arta lor. Sub  nesfârşita, înnebunitoarea, deliranta trăncăneală partinică se afla cu totul altceva. Ce anume ?! Iată câteva exemple.

Editurile îşi întocmeau planuri edito­riale cu un an, chiar doi înainte. Sub formă de proiect, acestea erau înaintate Consiliului Culturii, unde se proceda la o evaluare deopotrivă ideologică şi contabilă. Ideolo­gică, pentru că apariţia unei cărţi trebuia să aibă o justificare de ordin preponderent politic. Contabilă, fiindcă teoretic un autor nu putea scoate decât cel mult un volum pe an, numărul titlurilor scoase de o editură era limitat, iar reeditările aveau nevoie de o aprobare specială, de la conducerea guvernului, se pare că în ultimii zece ani ai regimului dată chiar de Tovarăşa. De aceea, propune­rile venite de la edituri aveau deliberat aspectul unor prezentări propagandistice în stilul cel mai grosier din epoca stalinistă.

Erau dinadins concepute şi redactate aşa, pentru a servi drept camuflaj. Erau însă comisiile de avizare din Consiliul Culturii, compuse din cretini sau din edecuri ale epocii staliniste, incapabili să-şi dea seama că un roman de Marin Preda, Buzura, Breban, D.R. Popescu, Octavian Paler, Radu Cosaşu, Norman Manea, Eugen Uricaru, Mihai Sin ar fi putut într-adevăr "să redea eroismul constructorilor socialismului", aşa cum era scris în prezentările viitoarelor cărţi ale lor?! Sau că un volum de poezii de Leonid Dimov, Marin Sorescu ori Ileana Mălăncioiu exprimă  aspiraţiile şi frământările omului contemporan, ferm angajat în construirea socialismului multilateral dezvoltat?! Nici vorbă!

Puţini, foarte puţini vor fi fost cei care chiar nu înţelegeau că era un simplu decor de cuvinte, cu cât mai primitiv, cu atât mai eficient. Cine citeşte doar planurile editoriale din anii '70 şi '80 ajunge astfel inevitabil la concluzia că în România nu se tipărea decât o infectă li­teratură propagandistică şi că realismul socialist era, la fel ca în Uniunea Sovietică de până la perestroika gorbaciovistă din 1986, atotstăpânitor, chiar dacă numele nu i se mai pomenea de mult. Cine citeşte însă cărţile apărute în acei ani descoperă o literatură artistic şi intelectual extraordinară, neve­ro­simil de liberă. Evident, meritul dintâi este al scriitorilor.

Dar există şi unul al redactorilor din edituri, al cenzorilor de la Consiliul Culturii (după 1977, anul desfiinţării cenzurii ca instituţie), al diverşilor referenţi de pe unde mai erau trimise manuscrisele. Fiindcă redactorii din edituri întocmeau, şi ei, referate-sinteză deseori premeditat compuse în stilul propagandistic stalinist, eventual chiar blindate cu vreun citat din Ceauşescu. În anumite cazuri se putea chiar menţiona că au avut loc aspre şi laborioase discuţii pe text cu autorii, că au fost deja operate substanţiale modificări (su­gestia fiind că mai mult nu se poate cere...). De fapt, aceste discuţii erau adesea pe de-a-ntre­gul inventate, pentru a se proba că "s-a lucrat" cu scriitorii, că au fost "îndrumaţi", că ei s-au lăsat, că au fost cooperanţi... Exact aşa cum îi cerea Ion Traian Ştefănescu lui Mircea Dane­liuc să scoată ceva din film, orice, să aibă "ce le spune". Cui? Mister.