Nici o masă fără peşte, pardon, macaroane!

În perioada comunistă, pe lângă car­tofi şi varză, macaroanele erau in­gredientele de bază ale meselor de zi cu zi.

Dacă primele două categorii de alimente erau dosite, după puteri şi spaţiu, în lăzile de lemn de pe balcon sau pivniţe, pachetele cu maca­roa­ne stăteau pe rafturile improvizate din cămara închipuită suficient de mare (economisindu-se fiecare palmă de perete) cât pentru a adăposti cantităţi monstruoase de mâncare. Spre dez­nădejdea tuturor însă, ea nu se um­plea niciodată până la refuz, poate doar peste vară, atunci când se strân­geau borcanele de murături şi compoturi golite, păstrate pentru ur­mă­toarele tranşe de conserve.

Nu cred ca pe vremea "Epocii de Aur" să fi fost vreo criză la macaroane. Rudimentare şi grosolane, erau totuşi gustoase atâta vreme cât mesenilor le erau străine spaghetele, penele sau rigatoni de astăzi. De regulă, ma­caroanele le mâncam sub formă de budincă.

Brânză de casă, lapte şi ouă de ţară de la bunici şi unt cumpărat de la o "cunoştinţă", care-l aducea la ca­lup, învelit în plastic. Era gras, de o cu­loa­re galbenă, care mi se părea ne­fi­rească (constrastând puternic cu albul margarinei ce se ungea pe sand­vi­şu­rile de la grădiniţă) şi foarte tare. Atât de tare, încât era nevoie de ceva în­de­mâ­nare şi tehnică ca să-l întinzi pe felia de pâine, asta după ce tăiai felie după felie, până dădeai de una ce nu avea în mijloc gaura aceea hâdă, ce aducea a sărăcie.

Când plecam în tabere la munte, meniul era servit în farfuriile de me­tal, în care băieţii mai îndrăzneţi bă­teau cu tacâmurile ca să vină mai re­pede mân­carea la masă, şi cuprindea aproa­pe zilnic macaroane. Foarte rar cu brânză şi aproape niciodată cu carne.

În oalele mari de metal din bu­cătării se pregăteau fie macaroane cu sos tomat, fie macaroane cu me­ze­luri (a se înţelege prin mezeluri pa­ri­zerul sau salamul acela de vară cu bu­căţi mari de slănină). Acestea din ur­mă se pregăteau foarte uşor şi nici ingre­dientele nu erau chiar aşa de dificil de procurat. Ţin minte că pa­ri­ze­rul (în toate formele: cu muştar, pane sau la cuptor, pe felii de pâine) era omni­pre­zent în alimentare, fri­gi­de­re şi farfurii.

Ei bine, pentru un pa­chet mai zdravăn de macaroane (cam 700 de grame) erau necesare cam un sfert de kilogram de parizer (sau alt mezel, după posibilităţi), o jumătate de litru de sos tomat, 250 g unt (ce pu­tea fi înlocuit cu margarina, în caz de necesitate culinară). Mai întâi, se călea în o parte din cantitatea de unt pa­ri­ze­rul tocat, turnându-se şi sucul de roşii.

Unele gospodine mai adăugau şi o ceapă-două, pentru gust, şi poate puţin usturoi. Într-o tavă unsă bine cu restul de unt se puneau macaroanele fierte, compoziţia de parizer cu sos şi se lăsau în cuptor, având grijă să se înţepenească bine uşa cuptorului, folosind ustensile improvizate (ca un făcut, nu cred că am văzut în acea vre­me vreun cuptor care să nu fie "dotat" cu un dop de plută, ca să nu răsufle şi să se lase copturile). În unele cărţi de bucate însă gos­podinele erau îndemnate să pre­gă­teas­că pentru familie macaroane mi­la­neze.

Dacă oricum nu vor putea să viziteze oraşul italian, măcar să-l gus­te bucată cu bucată. Asta dacă pot fi pro­curate toate ingredientele. Adi­că, 500 g ciuperci proaspete sau conservate, 200 g şuncă (cea mai bună era cea de Praga, dar mergea şi cea presată, la conservă), 200 g caş­caval, 200 g unt, o ju­mătate de litru de sos tomat şi, fi­reş­te, macaroanele, tot vreo 700 de gra­me. Cantităţile erau suficiente pentru a pregăti zece porţii, luându-i astfel în calcul şi pe vecinii pofticioşi care adulme­cau pe la uşi. Ciupercile tăiate lamele erau înăbuşite în unt, adăugându-se apoi şunca to­cată, sosul tomat şi condimentele. Se rădea deasupra caşcaval ras şi se mâncau repede-repede.