Şcoala de şantierişti de la Mangalia

Opţiuni prea multe nu existau pentru adolescenţii din oraşul Mangalia sau din localităţile învecinate în 1989. Ca şi până atunci, cel mai sigur loc în care puteau învăţa după ce terminau şcoala generală era Liceul Industrial nr. 1 Mangalia.

De aici ieşeau muncitori în Şantierul Naval. Locul de muncă era foarte sigur. Ştiau totuşi că-şi vor petrece acolo tot restul vieţii. "Dacă apucai să intri la liceu aici, ştiai că nu mai ai cale de întoarcere. Deveneai sclavul pe viaţă al şantierului. Munca în şantier începea practic din prima zi de şcoală, pentru că trebuia să facem practica în câmpul muncii, dar nu se termina în ultima zi, pentru că tocmai atunci începea cu adevărat. Mai departe, familia sau viaţa personală era un fel de prelungire a muncii pe şantier.

De acolo veneau bani mulţi, adică peste 2.000 de lei pe lună, şi puteam ajunge până la 5.000. Şantierul ne dădea casă, masă, uneori şi nevastă, dacă nu cumva şi copii", îşi aminteşte, cu mult umor, Laurenţiu Dumitru, unul dintre miile de foşti absolvenţi ai Liceului Industrial nr. 1 din Mangalia.

Acolo veneau să înveţe mii de elevi în fiecare an. Veneau din toată ţara, nu doar din oraş şi din împrejurimi, pentru că liceul le asigura cazare în cămine, trei mese pe zi la cantină, apoi cinci ani de muncă pe şantier prin contractul semnat cu şcoala încă de la înscriere. În continuare, aveau cazare în cămine de nefamilişti, masa asigurată la cantina şantierului, iar tinerii căsătoriţi -  apartamente în Mangalia.

"Erau foarte mulţi elevi. În jur de 3.000-3.500 în fiecare an. Se mânca în trei schimburi la cantină, capacitatea acesteia fiind de 1.000 de locuri. Aveam câte trei dirigenţii, îmi amintesc şi acum, M1, M2, M3", explică ing. Camelia Boboc, profesoară de mecanică a liceului în anul 1989, actuală directoare a aceleiaşi unităţi de învăţământ, numită astăzi Grupul Şcolar Industrial "Ion Bănescu".

De aici nu se mai pleca. Nu mai exista cale de întoarcere, pentru că elevul trebuia să respecte cu stricteţe un contract, iar semnarea acestuia îl lega de şcoală şi de şantierul naval pe cel puţin opt ani dacă urma cursurile şcolii profesionale, respectiv pe cel puţin nouă ani dacă făcea cursuri liceale.

"Problema abandonului şco­lar nici nu se punea, pentru că fa­milia elevului era obligată prin contractul semnat cu şcoala să plătească o sumă foarte mare de bani, în jur de 15.000 de lei, în cazul în care elevul ar fi vrut să plece. Pe atunci, aceşti bani în­semnau cam 10 salarii medii pe economie. La fel se întâmpla şi dacă ele­vul nu se ducea să lucreze pe şan­tier timp de cinci ani la finalul stu­diilor, aşa cum se specifica în contract", mai spune actuala directoare a Grupului Şcolar.

Şantieriştii de la Mangalia erau totuşi printre cei mai fericiţi din ţară.
Dacă pentru localnici, liceul, apoi locul de muncă reprezentau o necesitate, oferta zonei fiind destul de limitată, pentru cei din ţară, şcoala de navalişti de la malul mării era chiar o oportunitate: oameni veniţi din toate colţurile ţării aveau marea la dispoziţie şi toate distracţiile ei estivale. În plus, nu plăteau cazare şi masă mulţi ani.

Celor veniţi din ţară li se plăteau burse, iar mâncarea, cazarea şi echi­pamentele de protecţie erau asi­gurate separat. Moldova a adus la malul mă­rii cei mai mulţi muncitori pe şan­ti­e­rul naval de la Mangalia. Pe lângă pregătirea profesională şi locul de muncă bine plătit, asigurat prin contract, muncitorii din Moldova aveau la dispoziţie şi toate beneficiile li­to­ralului. După orele de curs sau după practica din şantier, se relaxau ori profitau de posibilităţile de a face un ban în plus pe plajă. Asta pentru că liceul este amplasat în imediata vecinătate a şantierului naval, adică foarte aproape de malul mării, în partea de sud a oraşului Mangalia, la circa 500 de metri de ţărm. De acolo se ajunge foarte repede pe plaja din Mangalia, dar şi în staţiunea Saturn sau în satele 2 Mai şi Vama Veche.

Şcoala s-a deschis dintr-o necesitate strategică. Ministerul Apărării Na­ţionale a înfiinţat şcoala în 1974 pentru a pregăti forţă de muncă necesară Şantierului Naval Mangalia, pe atunci şantier militar. În anul 1976, prin ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului au fost înfiinţate, pe lângă liceu, Şcoala Profesională şi Şcoala de Maiştri Mangalia, care au funcţionat în aceeaşi formulă până în 1990.
În 1989, liceul avea la fel de mulţi elevi câţi muncitori avea şantierul naval, adică în jur de 3.500. În plus, toţi elevii îşi aduceau contribuţia la construirea petrolierelor şi mine­ralierelor. Învăţau la şcoală cum să sudeze cu electrod. Studiau mai întâi teoretic procedeul, apoi mergeau pe şantier să facă practică, pentru că numai această metodă se folosea pe şantier, deşi era învechită şi ineficientă.

"Cea mai dificilă mi s-a părut asamblarea zonelor curbe ale navelor, pentru că învăţam cum trebuie să manevrăm nişte şabloane de lemn, făcute la un atelier special. Trebuia luat totul la mână, potrivit perfect la poziţie, apoi sudat. Era muncă de ev mediu, când totul se făcea cu foarte mulţi sclavi, iar asta se întâmpla pentru că Ceauşescu nici nu voia să audă de import de tehnologie. Preferau să folosească foarte mulţi oameni, să-i ţină la muncă până la epuizare decât să cumpere ceva din afară", îşi mai aminteşte fostul absolvent al liceului industrial.

La proiectarea unei nave contribuiau şi alte oraşe, planurile venind de obicei de la Galaţi. Nu exista birou de proiectare pe şantier, iar şcoala nu era dotată cu laborator pentru aşa ceva. Astăzi există şi laborator special de proiectare în cadrul Grupului Şcolar, dotat cu mai multe calculatoare şi secţie de proiectare în cadrul şantierului. Şi, bineînţeles, oameni specializaţi pentru a lucra la proiectarea navelor, veniţi de pe băncile Grupului Şcolar "Ion Bănescu", fost Liceu Industrial nr. 1 Mangalia.

La liceu se transpira mult... pentru că munca pe şantierul naval era la fel de grea ca şi a muncitorilor angajaţi. "Elevii făceau practica pe şantier, acolo unde urmau să muncească, iar asta era foarte bine, pentru că se folosea aceeaşi tehnologie. Intrau în contact direct cu oamenii şi cu organizarea de acolo, ştiind exact ce au de făcut în momentul când terminau anii de studiu şi se angajau", mai explică ing. Camelia Boboc.

Învăţau în primul rând să se conformeze programului prelungit la infinit, care le mânca şi duminica, singura zi care-ar fi trebuit să fie liberă. Învăţau că munca nu se termină niciodată, pe şantier lucrându-se în trei schimburi, iar accidentele de muncă sunt frecvente, viaţa lor fiind în permanenţă în pericol. "Vedeam cum mai cade câte unul de pe schelă sau cum îşi dă foc vreun sudor. Cum se ascunde sau cum se camuflează sticla de ţuică, astfel încât să treacă neobservată de portari şi de şefi. Uneori învăţam lucrurile astea chiar de la maiştri, pentru că ei erau cei mai experimentaţi. Mai învăţam cum să fugim pe plajă vara, fără să se bage de seamă, dar era destul de riscant", mai povesteşte Laurenţiu.

Elevii puneau umărul la realizarea la timp a planului. Munceau pentru comenzi ale Navromului şi Petrominului, dar şi pentru comenzi din stră­i­nătate. Din 1974, când s-a înfiinţat liceul, până în 1989, muncitorii stabiliţi în oraş au format o adevărată comunitate, mulţi dintre ei ră­mâ­nând în Mangalia sau stabilindu-se în zonele învecinate, prin căsătorie. Mulţi dintre ei au preferat să mun­cească în continuare pe acelaşi şan­tier, care astăzi le oferă posibilitatea de a avansa în funcţie şi de a se specializa în continuare pentru a ocupa poziţii mai bine plătite.