Blestem şi legendă în Valea Doftanei

Un blestem greu pare a apăsa asupra Văii Doftanei. Ce s-a construit în anii Epocii de Aur a fost lăsat în paragină în cele două decenii postceauşiste. Printre obiectivele ce îi atrăgeau altădată pe turişti şi făceau faima zonei se află astăzi, într-o jalnică degradare, şi Muzeul Penitenciar Doftana.

Ajungi acolo urcând pe câteva străduţe şerpuite printre dealuri, cu case frumoase de o parte şi de alta. Poarta penitenciarului este zăvorâtă cu un lacăt, iar o plăcuţă metalică avertizează: "Accesul vizitatorilor interzis. Pericol de accident!". Se intră doar cu aprobarea primarului şi cu avertizări de risc. Nicăieri în vale nu se potriveşte mai bine proverbul "Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul". De împrejurimile închisorii, administraţia locală s-a ocupat gospodăreşte. Iarba e tunsă, fâneaţa strânsă din loc în loc. În clădirea fostei administraţii a muzeului, la iniţiativa edililor din comuna Telega, au fost adăpostite două familii sinistrate.

Dincolo de gardul închisorii propriu-zise începe însă prăpădul. Iar avertismentul edililor se justifică cu vârf şi îndesat. Pe pământ, pretutindeni în incinta fostei închisori, sunt ţigle şi bucăţi de cărămidă. Cei care au curajul să privească în sus iuţesc imediat paşii spre ieşire. Din tavan te ameninţă la tot pasul grinzile care stau să cadă. La etaj nu poţi urca, deoarece scările de lemn au fost de mult furate. Până şi macheta penitenciarului, aflată într-una din sălile fostului muzeu, la parter, este spartă.

La fel şi masa care o susţine. Un "turist" de dată recentă (după cum aflăm din inscripţia de pe perete) a ţinut să lase posterităţii un nume (Gigi) şi o localitate (Băneşti). Sela şi Nelu sunt alte nume care cu siguranţă nu au fost scrijelite de foştii "locatari" din spatele gratiilor. În celelalte secţii nu se mai poate intra nici cu declaraţie pe propria răspundere. Astfel încât, dacă nu zăboveşti prea mult ca să desluşeşti "mesajele" lui Gigi şi Nelu, "circuitul" turistic se încheie în câteva minute cu concluzia distrugerii definitive. Suficient să înţelegi măreţia posomorâtă a locului amprentat de istoria secolului al XX-lea, căci Doftana a intrat în folosinţă în 1897 ca închisoarea cea mai sigură şi mai dură pentru deţinuţii politici şi "vieţaşii" de drept comun. Clădirea are ziduri de cetate, iar împrejur o proprietate de peste 10 hectare.

După ce scapi fără incidente din grota ei, rămâi cu întrebările. Parcursul statutului şi patrimoniului fostului muzeu este exemplar pentru incongruenţele, bâlbâielile şi idealul legitimării ca anticomunişti a politicienilor care-au guvernat de 20 de ani încoace. Muzeul Doftana nu a fost scos din lista obiectivelor patrimoniului cultural al României. În timp ce închisorile mari (Gherla, Piteşti, Râmnicu-Sărat, Sighet) care au măcinat mii de destine în timpul regimului comunist s-au bucurat de atenţia autorităţilor locale şi centrale, penitenciarul din judeţul Prahova a fost uitat şi lăsat în paragină.

Doar pentru că fusese "confiscat" de ideologii Epocii de Aur şi transformat în muzeu al "suferinţei clasei muncitoare". Şi totuşi, vechimea Doftanei este atestată încă de pe vremea în care nici Lenin nu se întrebase "Ce-i de făcut?". A fost construită în 1897, pe vremea Regelui Carol I, pe locul unei ocne, şi a servit ca închisoare până în 1940. Au fost închişi acolo şi ţărani răsculaţi la 1907, şi legionari, şi comunişti, dimpreună cu ucigaşi în serie şi hoţi la drumul mare. Printre deţinuţii ei politici au fost Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ştefan Foriş, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş. "Şcoala Doftanei", vor scrie mai târziu comuniştii, cu mândrie, în relatările despre anii de "luptă revoluţionară".

Muzeul a fost amenajat după 1950, la zece ani de la cutremurul care transformase locul într-o ruină. Penitenciarul avea opt secţii, dintre care secţia H, cu celule mici, umede, fără mobilier, a rămas faimoasă pentru condiţiile vitrege.
În sălile amenajate pentru public erau expuse tablouri inspirate de grozăviile vieţii de penitenciar. Expuneau, printre alţii, pictorii şi graficienii Stoicescu, Şt. Constantinescu, T. Kraus, H. Rubingher, A. Anastasiu, L. Nancuinski, V. Nereuţă, G. Şaru, G. Glauber, R. Duncan, N. Vlădescu, sculptoriţa Veturia Ilica. La loc de cinste se afla şi fişa de carceră a "tovului Gheorghiu-Dej", adus la Doftana în 1937.

Pe pereţii muzeului erau reproduse documente despre acţiuni "revoluţionare", decupaje din ziare comuniste, note ale Siguranţei Generale, scrisori ale deţinuţilor, portrete ale "eroilor" care răposaseră la Doftana sau doar trecuseră pe acolo. Alte piese de expoziţie erau toaca în care gardienii băteau pentru a acoperi strigătele de protest ale celor închişi, lanţurile "de pedeapsă şi de transferare", zeghea. În fostul vorbitor al penitenciarului, prima cameră de la intrarea în muzeu, pe dreapta, era reprodus în mulaj un "fioros" gardian, aflat în slujba "burghezo-moşierimii".

Până în 1989, generaţii întregi de pionieri aduşi din localităţi apropiate primeau "botezul" la Doftana, prin ceremonialul primirii cravatei roşii şi depunerii jurământului. Tot la muzeu partidul organiza diverse manifestări ştiinţifice şi festivităţi. Iar din când în când, şi "Tovarăşul" vizita locurile în care îşi pierduse tinereţea, dar câştigase respectul celorlalţi ilegalişti. După "revoluţie", şi toaca, şi tablourile, şi celelalte exponate au dispărut cine ştie unde. Nici urmă care să amintească măcar existenţa fostei instituţii. "Nu bate, nu bate, dreptatea nu piere nicicând", se văitau deţinuţii în "Legenda Doftanei". Cât va mai dura chiar şi legenda, în valea binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseţi naturale, dar uitată de autorităţi?

În acte, Doftana e încă muzeu
La începutul anului, primarul Ilie Gheorghe din Telega a dat semnalul de alarmă în privinţa Doftanei. Cotidiane de larg tiraj şi televiziuni cu audienţă naţională s-au "năpustit" asupra ştirii senzaţionale. Totuşi, descinderile presei în zonă au rămas fără ecou. Nimeni nu s-a prezentat la licitaţie. Iar Ministerul Culturii mai mult încurcă decât să ajute. "Închisoarea Doftana este a Primăriei, dar modificările se fac doar cu aprobarea Ministerului Culturii, ne-a declarat primarul. Trebuie păstrată arhitectura. Ministerul Culturii nu a alocat însă niciodată vreun leu. Nu s-a făcut nici un proiect pentru muzeu. Numai un studiu acolo costă 200.000-300.000 de lei, cu evaluare, forare, inspecţie tehnică." Primarul estimează la 15 milioane de euro investiţia finală. Singurul proiect, la care Consiliul Local s-a opus, datează din 1992, când Ministerul de Interne intenţiona să organizeze acolo propria arhivă.

De ce? Primarii şi ceilalţi edili s-au schimbat cât li s-a pierdut şirul - cine să mai ştie? În timp, edilii au asistat neputincioşi la degradarea muzeului. "Mai avem nişte tablouri care au fost decupate în 2004, inventariază Ilie Gheorghe ultimele artefacte de la Doftana. Au fost scoase de pe rame, rulate, iar în timp s-au stricat. Acum sunt la Căminul cultural."

Roata vremii să se-ntoarcă
Albume, tablouri, imnuri, amintiri şi studii au "cântat" decenii la rând "aleanul" celor "mai buni fii ai clasei muncitoare" care trecuseră pe la Doftana. Despre "Bastilia românească" a scris, printre alţii, şi criticul literar Mihai Novicov. "Fiecare «cuşcă» avea deasupra ei o fereastră mică zăbrelită îşi va aminti fostul deţinut Novicov, în volumul «Povestiri despre Doftana», publicat în 1957.

"Era singura sursă de lumină, dar şi singura cale de legătură a celui închis cu lumea din afară." Faima secţiei H, situată în partea întunecoasă a închisorii, i-a stimulat pe versificatori. Aşa s-a născut "Doina Haşului": "Măi, române, măi/ Boierii beau şi petrec/ Măi, române, măi/ Nopţile în chef le trec/ Măi, române, măi/ Frunză verde-a fost odată/ Măi, române, măi/ Ruginit-acum e toată/ Măi, române, măi/ Şi mult n-are să mai treacă/ Măi, române, măi/ Roata vremii să se-ntoarcă/ Măi, române, măi". Pe la Doftana trecuse în 1938 şi "Căpitanul". În toamna anului, vor scrie ulterior adepţii săi, Codreanu i-ar fi înmânat comandantului închisorii Doftana "Săcuşorul cu pământ", adunat din locurile bătăliilor istorice ale românilor. Urma să îl primească înapoi în vremuri mai bune. Dar pentru Codreanu "roata vremii" s-a întors prea târziu, după asasinarea sa în pădurea Tâncăbeşti.